Un sâmbure de adevăr?

Există o pistă comună care uneşte Egiptul antic, Israelul Biblic, cavalerii templieri medievali şi ascensiunea francmasoneriei din secolul al XVII-lea, şi aceea este reprezentată de familiile Rex Deus.

Originile francmasoneriei sunt învăluite in ceaţa timpului şi pot fi vag deosebite de învăţăturile diverselor izvoare spirituale ascunse din care provine. Influenţa tradiţiilor iniţiatice din Egiptul antic este incon­testabilă în propriile ritualuri, la fel cum fundamentarea ei pe simbolism, mit şi alegorie este bazată pe relatările biblice despre construirea Templului lui Solomon.

regele-edward-vii

Edward, prinţ de Wales (care ulterior a devenit regele Edward al VII-lea). Purtând însemnele complete de Mare Maestru al Marii Loje Unite a Angliei, funcţie pe care a deţinut-o între 1874-1901.

Influ­enţată profund de tradiţia ezoterică occidentală, cea mai profund imaginativă şi influentă tradiţie din cultura euro­peană, francmasoneria împărtăşeşte păreri, învăţături şi legături atât cu filozofia, cât şi cu acele culturi misterioase ale Greciei antice. Totuşi, cum a ajuns la forma actuală la începutul secolului al XVIII-lea? Ce influenţe au legat această societate relativ modernă cu un trecut aşa de îndepărtat?

Origini templiere

Disputa a izbncnit în cadrul francmasoneriei având drept subiect presupusele origini templiere. Nu se poate stabili nicio legătură între francmasonerie şi Ordinul medieval al cavalerilor templieri. Legătura între cele două poate fi reprezentată de familiile Rex Deus, care au înfiinţat ambele ordine, dar la multe secole distanţă.

Rex Deus

Răspunsul se află în familiile ascunse şi influente ale gru­pului Rex Deus care provin din cele 24 de familii ereditare ma’madot, familiile ereditare ale marilor preoţi ai tem­plului din Ierusalim. Aceste familii care, conform propriilor lor relatări, incluse în familia lui Isus, au păstrat un sistem de credinţe care era în dezacord complet cu învăţăturile bisericii creştine.

Biserica spune că Isus este Dumnezeu încarnat şi a venit pe pământ pentru a ne răscumpăra păcatele. Familiile Rex Deus cred că Isus a fost un învăţă­tor inspirat de divinitate, care a venit să ne arate o cale spirituală, care îi va conduce inevitabil pe adepţii lui către o transformare spirituală şi îi va face să îi iubească pe vecinii lor ca pe ei înşişi, indiferent de rasă sau diferenţe religioase.

Urmarea acestei căi spirituale ar duce la dărui­rea de cunoştinţe de inspiraţie divină sau gnoză, care deodată şi în acelaşi timp l-ar apropia pe om mai mult de Dumnezeu şi l-ar determina să acţioneze în spiritul dreptăţii, iubirii şi adevărului faţă de semenul lui.

Cavalerii templieri

Înfiinţarea cavalerilor templieri în secolul al XII-lea a fost prima expresie vizibilă a activităţii Rex Deus pe care o putem depista în înregistrările istorice. Realizările lor au fost cu adevărat excepţionale.

Nu numai că au atins un nivel ridicat de putere şi bogăţie cu o viteză care nu poate fi explicată decât printr-o conspiraţie la nivel mare, dar îndemânarea lor militară şi aptitudinile în afaceri erau uimitoare pentru acea vreme.

Asemenea iniţiaţilor din vechime, templierii au transformat vieţile comunităţilor în care au acţionat şi, îmbinând misiunea de protejare a rutelor de comunicaţie cu crearea unui sistem bancar eficient, au pus adevăratele baze ale unui sistem capitalist în Europa modernă.

În cadrul ordinului, adevărata fraternitate şi ascultarea absolută erau regulile care reprezentau baza a tot ceea ce realizau. Deşi mulţi sunt tentaţi să spună că francmasonii provin direct din ordinul eretic al cavalerilor templieri, acest lucru este evident absurd, pentru că ordi­nul militar a fost suprimat în 1314, iar francmasoneria nu a început să iasă din umbră decât aproape trei secole mai târziu.

Aşadar, nu poate exista nicio legătură directă între ordinul medieval şi francmasoneria modernă. Totuşi, în interiorul acesteia abundă gândirea şi simbolismul templier, întrebarea este: Cum a ajuns aici?

Legătura a fost făcută încă o dată de familiile Rex Deus. Tradiţiile templiere, simbolismul şi ritualurile au fost păs­trate în cadrul familiilor care au creat pentru prima dată ordinul cavaleresc, în special în Scoţia unde ordinul a supra­vieţuit timp de mai multe decade de la dizolvarea lui în alte părţi ale Europei.

Familiile St. Clair de Roslim, Seton, Stuart şi Montgomery au jucat un rol important in menţinerea tradiţiilor templiere din Scoţia. Aveau să iasă din nou la lumină la apariţia unui moment şi a unei şanse potrivite.

Astfel, francmasoneria nu este rezultatul ordinului medieval templier, ci este o ramură a aceluiaşi arbore genealogic. Atât templierii, cât şi francmasoneria au fost create de grupul de familii Rex Deus şi, deşi aflate la dis­tanţă de câteva secole, ambele întruchipează aceleaşi principii spirituale.

Într-adevăr, contele William de St. Clair este primul om pe care îl putem identifica în mod cert ca având mijloacele, motivul şi şansa de a iniţia un lung şi lent proces de transformare care a schimbat breasla operativă a zidarilor de la sfârşitul Evului Mediu din Scoţia într-o formă embrionară de francmasonerie.

Francma­soneria a fost observată pentru prima dată în Midlothian, Scoţia, undeva la jumătatea secolului al XVI-lea, şi până în 1601 îl iniţiase pe regele lacob al VI-lea al Scoţiei. Împre­ună cu el a avansat spre sud în Anglia şi a început să se dezvolte în frăţia pe care o cunoaştem astăzi.

Atitudinea bisericilor creştine

vatican-primul-consiliu

Papa Pius al IX-lea deschizând Primul Consiliu de la Vatican în 1870 în Basilica Sf. Petru din Roma. Pius privea francmasoneria cu o furie înveninată şi o acuza de unificarea Italiei care îl transformase în prizonier la Vatican.

Biserica Catolică a fost con­secventă în atitudinea faţă de frăţia internaţională franc­masonă, dar numai atât. A condamnat-o încă de la început şi mulţi masoni au avut de suferit de pe urma Inchiziţiei ca o consecinţă directă a acestei decizii.

Papa Pius al IX-lea a atacat frăţia aproape fără încetare, dar poate că avea şi motive personale, printre care se număra pierderea întregii puteri politice şi laice ca urmare a unificării Italiei. Biserica Catolică, şi în zilele noastre condamnă Ordinul, iar actualul papă, atunci când a devenit capul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, echivalentul modern al Inchiziţiei, a declarat că:

Aprecierile negative ale Bisericii cu privire la aso­ciaţiile masonice rămân neschimbate, deoarece principiile lor au fost întotdeauna considerate ireconciliabile cu doctrina Bisericii şi, prin urmare, calitatea de membru în orga­nizaţia lor este în continuare interzisă.

Credincioşii care se înscriu în asociaţii masonice comit un păcat foarte mare şi există posibilitatea să nu primească Sfânta Împărtăşanie.

Dacă există ceva fundamental anticreştin în învăţătu­rile şi practicile francmasonilor, atunci de ce atât de mulţi preoţi anglicani din Anglia au avut un rol atât de impor­tant în cadrul frăţiei de-a lungul secolelor?

Deşi preoţii fundamentalişti critică într-o oarecare măsură frăţia în multe părţi ale lumii, există şi un număr mare de predicatori şi pastori dintr-o mulţime de grupuri protestante care se bucură de beneficiile spirituale de necontestat ale cali­tăţii de membru mason. Poate că originea atitudinii adoptate de Biserica Catolică se află în insistenţa aces­teia în faptul că spiritualitatea înseamnă numai mântui­rea pe lumea aceasta pentru a dobândi viaţă veşnică în cealaltă.

Pe de altă parte, francmasoneria, asemeni multor alte căi spirituale cu valabilitate dovedită, se foloseşte de perspective spirituale pentru a schimba vieţile oamenilor aici pe pământ şi pentru a-i apropia de Dumnezeu şi, astfel, de a-i elibera de dependenţa necuvenită de Biserică.

Atitudinea francmasoneriei faţă de politică

Francmasoneria uniformă şi precursorii ei imediaţi au pus întotdeauna preţ pe interdicţia de a discuta politică sau religie în cadrul întrunirilor lojei. Într-adevăr, una dintre cele mai frecvente critici aduse atitudinii Marelui Orient al Franţei era faptul că admite atei şi că este relaxat în inter­zicerea discuţiilor şi activităţii politice în lojele sale con­stitutive.

Cu toate acestea, francmasonii nu sunt simpli oameni, sunt şi cetăţeni ai diverselor ţări şi au datoria de a participa ca indivizi, nu ca masoni, la viaţa politică din statul lor. Evident că fiecare are propria opinie politică şi poate candida la alegeri pentru funcţii publice.

Aceştia sunt reprezentanţii unei părţi importante a populaţiei, iar părerile lor politice individuale reflectă acest lucru, iar aceştia pot şi sprijini partidele alese de ei. Francmasonii nu se implică activ în viaţa politică a ţărilor în care se află. Nu propun candidaţi, nu susţin şi nici nu condamnă vreun partid politic, ci se ţin strict la distanţă de întregul proces.

Realizările şi eşecurile politice individuale ale unor masoni au fost menţionate anterior, iar participarea anumitor membri la crearea Constituţiei Statelor Unite ale Americii şi la Declaraţia Drepturilor Omului nu trebuie interpretată ca fiind o acţiune politică a frăţiei.

Pe de altă parte, este perfect rezonabil să considerăm aceste documente impor­tate expresii ale valorilor spirituale ale frăţiei preluate de diverşii autori din tradiţia masonică.

Francmasoneria şi politica

Francmasoneria uniformă a pus întotdeauna preţ pe interdicţia de a discuta politică sau religie în cadrul întrunirilor Lojei. Cu toate acestea, francmasonii ca cetaţeni individuali au datoria de a participa atât la viaţa politică, cat şi la cea religioasă, iar membrii ocupă funcţii importante în spectrul politic de dreapta şi stânga.

Teoreticienii conspiraţiei

Începuturile diverselor teorii antimasonice ale conspiraţiei pot fi depistate la Abbe Barruel, care a susţinut că Revo­luţia Franceză a făcut parte din complotul sângeros năs­cocit de francmasoni pentru a desfiinţa atât autoritatea statală, cât şi cea bisericească – deşi, după cum am văzut, francmasonii francezi au avut de suferit mult mai mult decât restul populaţiei din cauză că printre ei se aflau cu preponderenţă bogătaşi din clasa de mijloc şi aristocraţi.

Aceşti fanatici moderni neinstruiţi care susţin că francma­soneria s-a aliat cu evreii pentru a crea o Nouă Ordine Mondială, ignoră pur şi simplu realitatea. Dacă teoria lor ar fi adevărată, conspiraţia despre care vorbesc este extrem de ineficientă, pentru că niciun evreu şi niciun francma­son nu a fost ales papă, nu a devenit conducătorul vreunui popor african, nu a devenit şef al statului în vreo republică ridicată din cenuşa Uniunii Sovietice şi nu a devenit preşedinte al vreunei ţări islamice oriunde în lume.

Consecinţele iniţierii

Realizările multor francmasoni sunt privite cu mândrie nu numai de către francmasoni, ci de către întreaga umani­tate.

Poezia şi perspicacitatea spirituală a lui Goethe, geniul muzical al lui Mozart, lucrările lui Jean Sibelius, Rudyard Kipling, Jonathan Swift (autorul Călătoriilor lui Gulliver), W.S. Gilbert, ale lui Gilbert şi Sullivan, Duke Ellington, Winston Spencer Churchill, Robbie Burns şi Irving Berlin sunt numai câteva mostre ale consecinţelor francmasoneriei manifestate în întreaga lume.

Decanul catedrei St. Patrick din Dublin, Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Gulliver.

O întrebare importantă care se impune este „Care sunt beneficiile pe care le aduc masonii majorităţii astăzi?”

Prin­tre ele se numără compania, sociabilitatea, un sentiment al scopului în viaţă, adevărata fraternitate la scară mondială şi legăturile dintre semeni în cadrul lojei care sunt de o natură ce nu poate fi redată prin cuvinte.

Niciun cuvânt nu poate transmite privilegiul de a împărtăşi o parte atât de importantă a vieţii cu oameni din fiecare clasă, rasă, cre­dinţă şi culoare. Învăţătura rezultată nu provine numai din alăturarea de semeni, ci este asimilată încet, imperceptibil şi cumulativ la un nivel spiritual profund prin repetarea constantă a ritualurilor vechi de când lumea şi a învăţătu­rilor împărtăşite cu solemnitate şi graţie.

Cu adevărat franc­masoneria face omul mai bun. Îi face oameni mai buni, cetăţeni mai responsabili şi mai devotaţi practicilor religi­oase. Vă puleţi închipui o altă organizaţie care poate face acest lucru având membri creştini, evrei, musulmani, hinduşi, adepţi ai zoroastrismului şi budiştilor?

Într-o lume asaltată de terorism fundamentalist şi războaie percepute ca fiind de natură religioasă, oare nu simţim o nevoie profundă de adevărată frăţie, tolerantă, dreptate şi pace?

Atunci când fundamentaliştii creştini sau musulmani predică ura, intoleranţa, violenţa şi moartea, oare nu simţim nevoie de sănătate sufletească?

Francma­soneria dispune de o metodă incontestabil eficientă, testată şi încercată de a inspira oamenii de bine să tră­iască în pace unul cu celălalt şi să îşi susţină comunităţile în spiritul adevăratei generozităţi.

Masonii au învăţat să ignore diferenţele care au tendinţa de a separa umani­tatea şi de a preţui umanitatea comună şi spiritualitatea care ne uneşte pe toţi. Aceasta este adevărata frăţie pe care o promovează şi care se bazează pe adevăr şi drep­tate. Poate că aceasta este consecinţa finală a căutării Sfântului Graal.


Frăţie şi caritate

Eliminarea prejudecăţilor rasiale din frăţia francmasonică internaţională şi contribuţiile caritabile imense aduse de francmasonerie în întreaga lume.

Prejudecăţile rasiale au început să fie eliminate din francmasonerie foarte devreme în istoria ordinului. În India britanică de exemplu, nu era neobişnuit ca lojele să aibă membri de credinţă creştină, musulmană şi hindusă, iar originile rasiale nu păreau să joace vreun rol în proce­durile de admitere.

Lucrurile erau puţin diferite în coloniile americane, dar chiar şi aici, oamenii de culoare sau rase diferite au început să devină francmasoni foarte devreme.

Francmasoneria lui Prince Hall

„Părintele” recunoscut al francmasoneriei negre în Statele Unite a fost un bărbat pe nume Prince Hall. Detaliile naşterii lui nu au fost niciodată clar stabilite; conform unei relatări, acesta era un sclav eliberat, iar în alta se spune că s-a născut liber, deşi nu este clar dacă aceasta a fost în Barbados sau în Boston, Massachusetts.

Cea mai credibilă relatare susţine că s-a născut dintr-un tată englez, Thomas Prince Hall, şi o femeie de culoare eliberată, cu origini franceze amestecate. În 1765 s-a stabilit în Boston lucrând în comerţul cu piele, iar în final şi-a cumpărat proprietăţi acolo şi opt ani mai târziu a devenit eligibil pentru vot.

Francmasoneria neagră din Americi a început când Prince Hall şi alţi 14 bărbaţi negri liberi au fost iniţiaţi într-una din lojele călătoare ale armatei britanice, Loja 441, care însoţea Regimentul 38 Infanterie, şi care era garantată de Marea Lojă a Irlandei.

Noii iniţiaţi se numeau Prince Hall, Cyrus Johnson, Bueston Slinger, Prince Rees, John Canton, Peter Freeman, Benjamin Tiler, Duff Ruform, Thomas Santerson, Prince Rayden, Cato Speain, Boston Smith, Peter Best, Foten Howard şi Richard Titley.

Cu toţii au fost iniţiaţi de Marele Maestru al Lojei, sergentul John Batt. Când armata brita­nică a părăsit Bostonul în 1776, Loja 441 i-a acordat frăţiei negre o dispensă pentru a se putea întâlni sub numele de Loja Africană 1, pentru a pleca în procesiune de ziua Sfântului loan, pentru a-şi onora morţii prin ritualuri masonice, dar, în mod ciudat, li se interzicea să confere titluri şi să efectueze orice „lucrare” masonică.

În ciuda acestor limitări bizare ale activităţii lor, la frăţia originală s-au alăturat şi alţii care fuseseră iniţiaţi în alte locuri şi continuau să se întâlnească în mod regulat.

Până în 1779, 33 de masoni intraseră în lojă. Pe 2 martie 1784, Prince Hall a cerut Marii Loje a Angliei să uniformizeze Loja Africană 1, cu ajutorul oficiilor lui William Moody, Maes­trul Veneraţiei al Lojei Iubirii Frăţeşti 55 din Londra. Pe 29 septembrie 1784 i s-a aprobat cererea, care a fost dusă la îndeplinire pe 29 aprilie 1787 de către căpitanul James Scott. Sub autoritatea acestei garanţii, pe 6 mai în acelaşi an, a fost înfiinţată Loja Africană 459.

Numit Mare Maestru Regional de către Înălţimea Sa Prinţul Albert de Wales în 1791, Prince Hall a înfiinţat alte loje africane în Philadelphia şi Providence, Rhode Island, în 1797. Loja Africană 459 din Boston a devenit astfel „Loja Mamă” a familiei Prince Hall aflată în creştere. În 1808, reprezentanţii acestor loje s-au întâlnit în New York pentru a înfiinţa Marea Lojă Africană.

Ca urmare a creării Marii Loje Unite a Angliei în 1813, Marea Lojă Africană a fost acaparată de „părintele” englez asemenea tuturor celorlalte Mari Loje americane. Astfel s-a iniţiat tradiţia unei jurisdicţii masonice afroamericane separate, care a durat până în secolul XXI şi s-a aflat în continuă dezvoltare.

afro-americani-masoni

Francmasoni afro-americani surprinşi în New Orleans în jurul anului 1950.

Practica sclaviei, a rasis­mului şi segregarea care a mai durat încă un secol după abolire a făcut practic imposibilă acceptarea unui bărbat de culoare de către o lojă principală „uniformă” din Statele Unite ale Americii. Astfel, francmasoneria lui Prince Hall s-a străduit singură şi a continuat să ser­vească nevoile şi aspiraţiile masonice tot mai mari ale comunităţii negre din America de Nord.

Astăzi, această jurisdicţie vitală şi vibrantă este recu­noscută ca „uniformă” de 38 din cele 55 de Mari Loje din Statele Unite şi, în decursul numeroşilor ani care s-au scurs de la aplicarea legislaţiei Drepturilor Civile, a devenit extrem de comun ca lojele uniforme din majoritatea jurisdicţiilor din ţară să includă persoane de toate origi­nile etnice.

Francmasoneria caritabilă

francmasoneria timpurie a iniţiat primele acţiuni caritabile care nu mai erau controlate de Biserică. De atunci, francmaso­neria şi a extins exponenţial activităţile caritabile şi, în toate jurisdicţiile, a sprijinit spitale, aziluri, cercetări medicale, aju­toare şi scoli pentru copii, dar a creat şi instituţii educaţionale care ofereau burse şi stipendii.

Ajutor sau caritate

Atunci când fcancmasonii au apărut pentru prima dată în Scoţia, aceştia au creat societăţi de binefacere care au fost primele instituţii caritabile din Europa care nu erau contro­late direct de Biserică.

Începând din acel moment, majorita­tea lojelor din Scoţia erau însoţite de societăţi de binefacere. Cu toate acestea, în 1846 Marea Lojă a Scoţiei a înfiinţat un nou organism denumit Marea Lojă a Fondului Caritabil pen­tru a administra ajutorul pentru membri. Un alt organism, Fondul Rentier, a fost înfiinţat în 1888 pentru a îngriji vădu­vele şi membrii vârstnici. O organizaţie mai specifică, Fondul Rentier pentru Orfani, a fost înfiinţată în 1917, iar în 1957, Marea Lojă a Scoţiei a început să cumpere un număr de clădiri care acţionează acum ca aziluri de bătrâni.

Când Marea Lojă din Londra a fost înfiinţată, nu s-a limi­tat la publicarea Constituţiilor şi la uniformizarea lojelor pe care le controla. Conştientă de obligaţiile pe care le avea, aceasta a înfiinţat un fond caritabil. Astfel de acţiuni caritabile nu erau restrânse numai la prima Mare Lojă a Angliei.

Rivala sa, Mare Lojă a Anticilor a înfiinţat o Mare Lojă Regională la fortul St. George din India, care a creat imediat un fond caritabil. Caritatea sau ajutorul este, desi­gur, unul dintre cele trei principii ale francmasoneriei şi diverse Mari Loje britanice l-au practicat încă de la început.

Lojele individuale au propriile lor fonduri de binefacere care să ofere ajutor membrilor şi subordonaţilor şi există şi fonduri caritabile mari, centralizate, menite să îngri­jească grupuri speciale. Primul astfel de fond a fost creat de cavalerul Bartholomew Ruspini, care era chirurgul dentar al regelui George al lll-lea.

El şi frăţia lui masonică strângeau bani pentru a fonda şi construi o scoală pentru educarea fiicelor masonilor nevoiaşi sau decedaţi. O formă similară de caritate care oferea îmbrăcăminte şi educaţie băieţilor a fost înfiinţată în 1798 şi a dus, în cele din urmă, la construirea unei scoli de băieţi în 1856.

La începutul secolului al XIX-lea, Marele Maestru al Marii Loje Unite a Angliei, ducele de Sussex, nu s-a limitat la activităţile cari­tabile masonice, ci s-a implicat în mai multe organizaţii cantabile evreieşti. Mai târziu, Regi­na Victoria a devenit patroana mai multor instituţii caritabile masonice cărora le făcea donaţii generoase în mod constant.

queen-victoria

Regina Victoria, care a devenit patroana mai multor instituţii caritabile masonice şi le-a oferit donaţii generoase timp de mulţi ani.

Cele două insti­tuţii caritabile educaţionale au evoluat în Instituţia Regală Maso­nică pentru Fete şi Instituţia Regală Masonică pentru Băieţi. Instituţia Regală Masonică de Binefacere a fost creată în 1842 pentru a asi­gura rente sau îngrijiri la domiciliu francmasonilor vârstnici, văduvelor lor şi subalternilor. În timpul Pri­mului Război Mondial, francma­sonii au înfiinţat un spital în Londra şi după război au construit Spitalul Regal Masonic în Ravenscourt Park.

spital-masonic-londra

Spitalul Regal Masonic din Ravenscourt Park, Londra, construit în timpul Primului Război Mondial şi care oferă încă servicii de bună calitate şi acum în secolul XXI.

De la începuturile ajutorului social în Marea Britanie, cheltui­rea fondurilor caritabile colectate de organizaţiile masonice au luat un curs oarecum diferit şi s-au creat multe instituţii financiare care să se îngrijească de nevoile masonilor, ale văduvelor şi copii­lor lor. Fondurile pentru subalterni ofereau ajutoare educaţionale şi sociale pentru peste o sută de copii pe an, iar o altă instituţie financiară administra 17 aziluri pentru bătrâni.

Marea Instituţie Caritabilă, înfiinţată în 1980 avea trei funcţii de bază: ajutorarea solicitanţilor masoni şi a subalternilor lor; canalizarea fon­durilor către acţiuni caritabile masonice şi acordarea de ajutoare mari şi mici pentru acţiunile caritabile nemasonice.

Marea lojă a Irlandei a creat un Comitet Central Caritabil în 1739, finanţat prin contribuţiile lojelor şi din evenimente publice. Şcoala masonică pentru fete orfane a fost deschisă în 1802, iar o şcoală similara pentru băieţi a apărut in 1869. Ambele au fost închise în 1970. Banii obţinuţi din vânzarea acestor scoli reprezintă acum un fond care oferă burse educaţionale copiilor de ambele sexe.

Francmasoneria a fost deseori acuzată că restrânge acţiunile caritabile exclusiv la membrii proprii, spre deosebire de societăţile moderne de binefacere – ceea ce la început era de necontestat. Totuşi, de la înfiinţarea Marii Loje în Anglia, acest lucru a început să se schimbe dra­matic.

În 1731, lojele englezeşti au strâns sume considera­bile de bani ca să ajute familiile sărace de emigranţi să se alăture generalului Oglethorpe şi să se stabilească în colonia din Georgia. De asemenea, aceştia au înfiinţat o scoală de ucenici pentru fiii orfani ai unui număr de masoni activi.

Toate cele trei Mari Loje din Insulele Britanice au contribuit la fondurile de asistenţă a prizonierilor britanici în războiul din Europa şi de ajutorare a prizonierilor fran­cezi săraci în războiul din Anglia. În vremurile moderne, un fond cu o sumă de peste 600 000 de lire a fost creat de Marea Lojă a Angliei în 1967, care era administrat de Colegiul Regal al Chirurgilor şi care finanţa cercetări medi­cale în domeniul cancerului şi al bolilor de inimă.

Institu­ţiile caritabile masonice britanice au cumpărat o barcă de salvare pentru Instituţia Regală Naţională a Bărcii de Sal­vare, au înfiinţat o catedră de              gerontologie la Universitatea Cambridge, au finanţat cercetări şi proiecte de interes social în domeniul abuzului de droguri şi au oferit nenumărate burse unor instituţii caritabile medicale şi au răspuns cu genero­zitate la solicitările primite în caz de dezastre.

În Statele Unite ale Americii multe dintre casele de ajutorare ale Marilor Loje pentru masonii vârstnici, văduvele şi orfanii lor, precum şi sprijinirea copiilor sufe­rinzi ai membrilor Ordinului. Aceş­tia au înfiinţat instituţii caritabile care oferă burse, stipendii edu­caţionale pentru tinerii din învă­ţământul superior şi burse vocaţionale, indiferent dacă pă­rinţii acestor copii au sau nu un istoric mason.

Înregistrările acţiu­nilor masonice caritabile din Statele Unite în domeniul finan­ţării cercetării medicale, în spe­cial acele ramuri ale ştiinţei care investighează bolile copilăriei, sunt cu adevărat excepţionale. Atât Consiliul de Nord, cât şi cel de Sud ale ritului scoţian au inves­tit sume foarte mari în sprijinirea spitalelor pentru copii, care tratează toţi copiii, nu numai pe cei cu tată mason.

Jurisdicţiile de rit scoţian, ajutate cu înde­mânare de închinătorii la Altarul Mistic, au înfiinţat unităţi speciale pentru persoane care au suferit arsuri şi clinici pen­tru copiii cu afecţiuni de vorbire. Toate cele trei organizaţii sunt renumite pe drept pentru contribuţiile cantabile masive aduse organismelor care ajută copiii cu handicap.

Francma­soneria americană a iniţiat cercetarea în domeniul bolilor de copii, cancerului, schizofreniei şi abuzului de droguri şi alcool. În 1985, de exemplu, instituţiile caritabile ale tuturor jurisdicţiilor au contribuit cu peste 300 milioane de dolari la finanţarea cercetărilor, asistenţei medicale şi la alte proiecte comunitare ale căror beneficiari majoritari erau cetăţeni obişnuiţi, fără niciun fel de legătură cu masoneria.

O înregistrare asemănătoare a activităţii caritabile este prezentă în fiecare ţară în care francmasoneria înfloreşte în zilele noastre. În plus, deşi parcursul acţiunilor caritabile ale francmasoneriei este cu adevărat remarcabil, caritatea este numai unul dintre principalele ei scopuri şi obiective.

Aşa cum beneficiile ajutorului caritabil nu se limitează numai la francmasoni, ci se extind la comunităţi mai mari pe care le deservesc francmasonii, iubirea frăţească şi adevărul sunt răspândite dincolo de graniţele Ordinului, iar uneori se bucură de un efect personal intens.

Calitatea de membru mason

Francmasoneria se întinde în întreaga lume liberă. Originară în Scoţia undeva în timpul secolului al XVII-lea, aceasta a pă­truns în scurt timp în Anglia şi şi-a creat propria organizaţie francmasonă uniformă prin crearea primei Mari Loje.

În seco­lele ce au urmat, aceasta a fost lăudată, preamărită, calom­niată, defăimată, imitată şi condamnată.Acest site se adresează oamenilor obişnuiţi care nu ştiu nimic despre franc­masonerie şi care, cel mai probabil, sunt influenţaţi într-o oare­care măsură de confuzii şi suspiciuni în ceea ce o priveşte.

Părerile exprimate aici trebuie analizate, criticate şi evaluate în funcţie de puterea de înţelegere a cititorului. Dezbaterea este sănătoasă, pentru că despre originile francmasoneriei s-au scris prea puţine pe tăbliţele de piatră şi mai sunt incă multe lucruri de descoperit. Ceea ce se poate judeca uşor, în lumina cunoştinţelor actuale, sunt Ordinul şi acţiunile lui din secolul XXI.


Perspective din interior

Pe măsură ce a evoluat, dezbaterea din cadrul francmasoneriei despre ce este şi ceea ce nu este adevărata francmasonerie a depins şi a fost definită în cele din urmă de către Marea Lojă unită a Angliei.

Înfiinţată cu multe secole în urmă pe baza celor trei principii ale iubirii frăţeşti, ajutorului şi adevărului, francmasoneria doreşte să unească oameni de bună cre­dinţă, indiferent de origine şi păreri. Societatea a început să îşi definească responsabilităţile şi obligaţiile la scurt timp după înfiinţarea primei Mari Loje în Anglia. În 1720, Marele Maestru a compilat „regulamentele generale”, care, după ce au fost aprobate de Marea Lojă, au fost publicate în 1723.

Unul dintre aceste regulamente cuprinde următoarele:

Orice Mare Loja Anuală se bucură de o putere şi autoritite moştenită de a crea un nou regulament sau de a le modifica pe acestea, spre beneficiul real al Frăţiei Antice; cu condiţia să se păstreze întotdeauna Reperele vechi.

Aceste Repere, care au fost definite, în cele din urmă, ca fiind natura esenţială a francmasoneriei, nu au fost definite la acea vreme. Într-adevăr, se pare că se credea că sunt evidente şi că sunt pur şi simplu „acele repere speciale cu ajutorul cărora am reuşit să ne delimităm moştenirea”.

De-a lungul secolelor, a existat o dispută continuă pentru definirea Reperelor care sunt cu adevărat masonice. Unele autorităţi le restrâng la semne obligatorii, mărturii şi cuvinte secrete în cadrul frăţiei.

Altele includ ceremonii de iniţiere, ornamente, mobilă şi bijuterii ale lojei şi simboluri caracteristice. Toate acestea, pentru că sunt laxe şi nesatis­făcătoare au fost obiectul unei polemici continue. Poate că abordarea cea mai sigură este aceea care le restrânge la acele obiceiuri străvechi şi, prin urmare, universale ale ordinului care există de atât de mult timp încât nu există nicio înregistrare a originii lor.

Începutul dezbaterii

Reperele masonice au fost menţionate în volumul Gene­ral Regulations al lui George Payne, care a fost publicat împreună cu Constitutions a lui James Anderson în 1723.

Se pare că Payne se referea la secretele vechi tradiţionale relevante pentru construcţia efectivă a clădirilor. William Preston, în Illustrations of Masonry, publicată în 1772, foloseşte termenul „Repere” ca sinonim al uzanţelor şi obiceiurilor francmasone şi susţine că gradul Marelui Maestru le păstrează; iar ipoteza lui a fost sancţionată în mod expres de către Marea Lojă a Angliei la acea vreme.

initiere

Ilustraţie de la început secolul al XIX-lea a unui candidat legat la ochi care este iniţiat în primul grand – “ucenic”

În plus, el îi citează cele spuse la instalarea unui maestru ales, în timp ce oficialul îi cere să promită că „va respecta cu stricteţe fiecare edict al Marii Loje care nu este subver­siv principiilor masoneriei”, făcând menţiunea că „nu stă în puterea unui om sau a unui grup de oameni să modi­fice sau să inoveze corpul masoneriei”.

Totuşi, încă nu este clar ce anume reprezintă Reperele.

O încercare formală de a le defini a fost făcută de către Albert Mackey în 1858, când a publicat The Foundation of Masonic Law într-un jurnal masonic. Mackey defineşte repe­rele ca fiind „acele obiceiuri antice şi universale ale Ordi­nului, care s-au transformat treptat în reguli de acţiune sau, dacă au fost aplicate imediat de către o autoritate compe­tentă, au fost aplicate într-o epocă atât de îndepărtată, încât nu se poate găsi nicio înregistrare asupra originii lor în istorie”.

De asemenea defineşte cele trei caracteristici nece­sare ale reperelor care sunt încă general acceptate şi astăzi. Acestea sunt: (a) antichitatea imemorială; (b) universalita­tea; şi (c) irevocabilitatea absolută.

Apoi a făcut o listă cuprinzând 25 de repere, care au fost publicate mai târziu într-un volum intitulat Text Book of Masonic Jurisprudence. Aceste repere au fost general acceptate de mulţi francma­soni americani de la acea vreme şi, într-adevăr, au fost adoptate de unele dintre Marile Loje Nord-americane.

Cu toate acestea, astăzi reperele francmasonice ale lui Albert Mackey sunt, destul de des, obiectul unei dispute aprinse.

În 1863, George Oliver a publicat Freemason’s Treasury, care includea 40 de repere. Astfel că această pro­blemă aparent fundamentală era cel puţin confuză şi este în continuare la fel.

De exemplu, de-a lungul ultimului secol sau mai mult, un număr de Mari Loje Americane au încer­cat să îndeplinească sarcina curajoasă de a enumera repe­rele şi au ajuns la numeroase şi variate concluzii. West Virginia a găsit 7, New Jersey 10, Nevada 39 şi Kentucky 54. H.B. Grant a listat şi el 54 de repere în 1889, în Masonic Home Journal, iar această listă a fost deseori retipărită.

Simplificarea reperelor

În 1918, Marea Lojă din Massachusetts a adoptat o listă scurtată considerabil, şi anume:

  • Monoteismul, unica dogmă a francmasoneriei
  • Credinţa în nemurire, lecţia finală a filozofiei masonice
  • Cartea Legii Sacre, componentă indispensabilă a „mobilierului” lojei
  • Legenda celui de-al treilea grad
  • Confidenţialitatea
  • Simbolismul artei operative
  • Masonul trebuie să fie un adult născut liber

Totuşi, loja a adăugat o menţiune potrivit căreia această listă nu trebuia considerată exclusivă. Roscoe Pound, profesor unic de drept la Harvard şi Maestru din Trecut al ordinului, a scris în cartea lui Masonic Jurisprudence, în 1914, că: „aceste principii, acest fundament, acest corp al masoneriei, oricum am denumi „Reperele”, ne transmit însăşi ideea care ne-a devenit cunoscută sub acest nume. Apoi a redus lista la şase Repere pe care le considera esenţiale:

  • Credinţa într-o fiinţă supremă
  • Credinţa în permanenţa personalităţii
  • O carte de drept este o componentă indispensabilă a „mobilierului” lojei
  • Legenda hiramică a celui de-al treilea grad
  • Simbolismul artei operative
  • Masonul trebuie să fie un bărbat adult născut liber

 

Credinţa într-o fiinţă supremă, descrisă în general ca fiind Marele Arhitect al Universului, este inclusă în toate listele reperelor masonice. A doua – permanenţa personalităţii, sau pentru unii masoni, nemurirea sufletului – este acceptată de toate religiile, pentru că şi doctrina budistă a transmigraţiei sufletelor îndeplineşte această cerinţă.

Al treilea Reper al lui Pound este „cartea de drept, acel volum despre care religia unei ţări spune că include cuvântul dez­văluit al Marelui Arhitect”, care are aplicabilitatea univer­sală. Pentru creştini este Biblia, care cuprinde Vechiul şi Noul Testament. Pentru evrei este Tanakh sau Vechiul Testament. Pentru musulmani este Sfântul Coran, iar pen­tru adepţii credinţei hinduse este Shruti. În India, în timpul dominaţiei britanice, creştinii împărţeau loja cu hinduşi, budişti şi musulmani, iar în aceste loje, pe altar, se afla o Biblie, un Coran şi texte hinduse.

Al patrulea Reper este unul dintre puţinele enunţate de Mackey care este acceptat la nivel general. Într-adevăr, el spune despre legenda hiramică a Gradului Al Treilea că „orice rit care îl exclude sau îl modifică la nivel material, va înceta imediat să mai fie rit masonic”. Al cincelea Reper este simbolismul care, în cadrul masoneriei, este conside­rat a fi imemorial şi universal, fiind moştenit din riturile timpurii ale zidarilor medievali.

Al şaselea susţine tradiţia veche de când lumea potrivit căreia masonul trebuie să fie un bărbat născut liber sau major după lege, în funcţie de obiceiul locului şi îşi are originile în Evul Mediu când omul era fie „născut liber” – de exemplu, nobil, cavaler sau meşteşugar calificat – sau legat de glie şi de domn, ca de exemplu iobag, şerb, muncitor sau muncitor necalificat.

Astăzi, majoritatea cărturarilor masoni sunt de acord asupra a două aspecte esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un Reper adevărat pentru a dobândi recu­noaştere universală: trebuie să fi existat „din vremea în care memoria omului nu mai poate ajunge” şi să aibă o importantă fundamentală şi universală, astfel încât franc­masoneria să nu mai fie francmasonerie în cazul elimi­nării lui.

Poate unul dintre cele mai bune rezumate ale Reperelor a fost făcut atunci când Marea Lojă a Columbiei Britanice a adoptat următorul pasaj în locul primului para­graf din Anderson:

Un francmason este obligat, prin funcţia sa, să respecte toate legile morale; şi dacă înţelege corect Arta nu va fi niciodată ateu şi nici libertin religios. El, dintre toţi oamenii, trebuie sâ înteleagă cel mai bine că Dumnezeu vede altfel decât vede omul, pentru câ omul privesc aparenta, dar Dumnezeu priveşte în inimă.

Prin urmare, un francmason este în special obligat sa nu acţioneze niciodată împotriva a ceea ce îi dictează conştiinţa. Lăsaţi religia unui om sau modul lui de venerare să fie ceea ce este, să nu fie exclus din Ordin, cu condiţia ca el să creadă în Arhitectul glorios al cerului şi al pământului şi să practice datoriile sacre ale moralităţii.

Francmasonii se unesc cu fiecare confesiune în legătură fermă şi plăcută a iubirii frăţeşti; aceştia sunt învăţati să privească erorile umanităţii cu compasiune şi sa se straduiască, prin puri­tatea comportamentului lor, să demonstreze excelenţa superioară a credinţei pe care o mărturisesc.

Totuşi, pentru cei care cred în claritate şi simplitate, una dintre cele mai frumoase şi mai cuprinzătoare declaraţii a reperelor francmasonice a fost scrisă de Joseph Fort Newton, în The Builder, atunci când a rezumat reperele sub următoarea formă: „Frăţia lui Dumnezeu, frăţia omului, legea morală, Regula de Aur şi speranţa în viaţa veşnică”.

Standarde de îndeplinit de către o jurisdicţie care doreşte să fie recunoscută de către Marea Lojă unită a Angliei

  • Trebuie să fie stabilită legal de către o mare lojă „uniformă” sau de către trei loje private, fiecare dintre ele fiind garantată de o mare lojă uniformă.
  • Trebuie să fie cu adevărat independentă şi autoguvernată, să aibă autoritate de necontestat asupra francmasoneriei (de exemplu, trei grade simbolice de ucenic, calfă şi maestru mason în jurisdicţie şi să nu se supună în niciun fel sau să împartă puterea cu un alt corp masonic.
  • Francmasonii de sub jurisdicţia ei trebuie să fie bărbaţi, iar lojele nu trebuie să aibă niciun fel de contact masonic cu lojele care admit femei.
  • Francmasonii de sub jurisdicţia ei trebuie să creadă într-o fiinţă supremă.
  • Toţi francmasonii de sub jurisdicţia ei trebuie să îşi respecte obligaţiile sau, în general, cartea legii sacre (de exemplu, biblia sau cartea considerată sacră de fiecare individ).
  • Cele trei mari lumini ale francmasoneriei (de exemplu, cartea legii sacre, echerul şi compasul) trebuie să fie expuse atunci când marea lojă sau lojele subordonate ei sunt deschise.
  • Discuţiile despre religie şi politică în cadrul lojelor trebuie interzise.
  • Trebuie să adere la principiile, doctrinele („reperele antice!”) şi obiceiurile francmasoneriei şi să insiste ca acestea să fie respectate în cadrul lojelor.

Promisiunile făcute de francmasoni

Toţi noii membri care doresc să fie admişi în ordin trebuie să facă anumite promisiuni solemne referitoare la compor­tamentul lor, nu numai în cadrul Lojei, ci şi în societate. Promisiunile seamănă cu jurămintele familiare rostite în sălile de judecată sau la admiterea în serviciile armate sau multe alte organizaţii.

Singura diferenţă este aceea că un candidat jură să păstreze confidenţiale toate semnele şi parolele care îl identifică în rândul masonilor atunci când doreşte să intre într-o lojă unde nu este cunoscut. „Pedep­sele tradiţionale” oarecum sălbatice şi sângeroase care erau atât de iubite de frăţia antimasonică au fost eliminate acum câteva zeci de ani şi, în plus, au fost întotdeauna sim­bolice şi niciodată literale.

Acestea reprezentau o alegorie a modului în care orice om de onoare ar avea mustrări de conştiinţă la gândul că îşi încalcă cuvântul dat. Membrii se obligă, de asemenea, să nu se folosească de calitatea de membru al Ordinului pentru a obţine beneficii personale sau promovări. Nerespectarea acestui principiu sau căde­rea sub standardele aşteptate de francmasonerie în alt mod semnificativ poate avea drept rezultate expulzarea din Ordin sub acuzaţia de „comportament nemasonic”.

Rolul Marilor Loje

Francmasoneria este reglementată de o serie de Mari Loje, iar mare parte dintre ele susţin principiile şi standar­dele stabilite iniţial de Marea Lojă a Angliei şi care au fost păstrate de Marea Lojă Unită a Angliei de-a lungul istoriei sale.

Pentru ca jurisdicţia unei Mari Loje să fie recunos­cută de către Marea Lojă Unită a Angliei, trebuie să îndeplinească anumite standarde.

Este de prisos să spunem că, uneori din motivele enunţate în articolul precedent, nu toate Marile Loje înde­plineau aceste standarde solicitante, dar esenţiale.

Cele 3 grade ale francmasoneriei:

Gradul Întâi: Intrarea Ucenicului

Al Doilea Grad: Calfa

Al Treilea şi Ultimul Grad: Gradul Sublim de Mare Maestru

Cele trei grade ale ordinului sau ale Lojei Albastre, francmasoneria

Potenţialul candidat la francmasonerie este întotdeauna intervievat de oficialii lojei, de regulă Maeştri din Trecut, şi întrebat dacă are credinţă în Dumnezeu.

Dacă răspunsul este da şi se dovedeşte că este de bună credinţă, numele lui este supus lojei pentru alegere. La candidare se orga­nizează un vot secret şi dacă este admis, potenţialul nou membru este invitat în lojă pentru iniţierea în Gradul întâi al Intrării Ucenicului.

Legat la ochi şi încălţat în papuci, cu picioarele dezgolite până la genunchi şi cămaşa deschisă larg ca să se vadă pieptul şi un ştreang în jurul gâtului, candidatul este condus pe uşa lojei. Cu vârful săbiei spriji­nit de pieptul dezvelit, candidatului i se pun mai multe întrebări simple, iar răspunsurile îi sunt suflate de însoţi­tori.

sabie-masonica

Sabie masonică. Pentru francmasoni sabia a reprezentat întotdeauna un instrument al dreptăţii şi adevărului şi simbolizaeză aceste calităţi ale ritualului masonic.

Printre întrebările puse de Maestrul Veneraţiei al Lojei este aceasta:

Pentru că niciun om nu poate fi făcut francmason decât dacâ este liber şi major, te întreb acum – eşti un om liber şi ai atins majoratul Ia vârsta de douăzeci şi unu de ani?

Răspunsul este „Da”.

Apoi Maestrul Veneraţiei întreabă, în manieră ritualică, dacă dorinţa candidatului de a se alătura francmasoneriei nu a fost influenţată de motive mercantile sau nedemne şi este inspirată de o părere favorabilă despre Ordin şi dorinţa de a aduce servicii semenilor.

Apoi candidatul îngenunchează şi se rosteşte o rugăciune care invocă binecuvântarea Marelui Arhitect al Universului. După trei plimbări rituale prin lojă, candidatul legat la ochi este adus în faţa Maestrului Veneraţiei, care spune: „Pentru că te-ai aflat în întuneric, care este marea dorinţă a inimii tale?”, iar răspunsul este „Lumina”. Atunci Maestrul Veneraţiei spune: „Să i se dea binecuvântarea!”, iar eşarfa care îi acoperă ochii este îndepărtată.

Apoi i se atrage atenţia asupra celor trei „lumini” simbolice ale francmasoneriei: Cartea Legii Sacre (Biblia, Vechiul Tanakh, Sfântul Coran sau altele asemănătoare), Echerul şi Compasul. În acest moment candidatul a obţinut gradul de Ucenic, care este primul dintre cele trei grade ale francmasoneriei. Semnele secrete de recunoaştere, puterile şi parolele acelui grad îi sunt apoi explicate, înainte de a i se da Ucenicului un şort simplu din piele de miel.

Semnificaţia simbolică a şortului este explicată, iar pe parcursul duratei rămase a ritualului i se dau lecţii morale folosindu-se simbo­lismul uneltelor zidarilor care pregătesc piatra pentru clădirile sacre.

În cadrul acestui grad şi mai apoi, Ucenicul învaţă să răspundă la anumite întrebări ritualice, printre care: „Ce este francmasoneria?” la care se răspunde: „Un sistem neobişnuit de moralitate, învăluit în alegorie şi ilustrat prin simboluri.” şi „Care sunt cele trei grade principale pe care se bazează masoneria?” al cărei răspuns trebuie să fie: „Iubirea frăţească, ajutorul şi adevărul”.

Mai târziu, după ce Ucenicul a progresat suficient în cunoştinţele şi înţelegerea masonică, acesta intră în templu însoţit de Fraţii lui şi purtând şorţul din piele de miel în semn de umilinţă. Loja este deschisă în primul grad şi i se pun ucenicului întrebări de test. Când răspun­surile sunt considerate satisfăcătoare, ucenicul este condus încă o dată spre ieşirea din templu şi pregătit pentru „ceremonia de trecere”.

Cu această ocazie, piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului îi sunt dezvelite, iar ucenicul este dus în jurul templului de către diacon şi i se dau noi parole şi semne adecvate gradului al doilea. I se dau instrucţiuni şi mai alegorice şi mai simbolice şi la înche­ierea ritualului, noul mason Calfă este instruit în sensul extinderii cercetărilor lui în misterele ascunse ale ştiinţei naturale.

Calfei i se pun din nou o serie de întrebări de test la care trebuie să fie capabil să răspundă înainte de a fi ridicat la sublimul şi ultimul grad al treilea al francmasoneriei, sublimul grad al Marelui Maestru. Acesta intră în templu, care – cu excepţia unei lumânări mici aprinse la est, în faţa Maestrului Veneraţiei – este cufundat în întuneric absolut.

Apoi este informat că ritualul acestui grad implică moartea. După o scurtă referire la primele două grade, urmează un ritual care ilustrează şi reface povestea morţii lui Hiram Abif, constructorul Templului lui Solomon, în care candidatul la grad este lovit în tâmplă şi se prăbuşeşte sprijinit în genunchiul drept.

Apoi Maestrul Veneraţiei îl loveşte din nou uşor în frunte, iar acesta este întins pe podea, iar corpul culcat este acoperit cu un giulgiu. Paznicul secund se apleacă, ia mâna candidatului şi spune, „Maestre al Veneraţiei, această putere nu este suficientă”. Alte persoane merg în jurul „cadavrului”, iar uneia dintre ele i se spune să încerce din nou, de data aceasta cu puterea calfei. Şi aceasta eşuează. Apoi Maestrul Veneraţiei spune:

Fraţi Paznici, aţi dat greş amândoi… Mai rămâne o a treia metodă mai neobişnuită, cunoscută sub numele de puterea Labei Leului sau a Ghearei Vulturului, cate se face prin prinderea fermă a tendoanelor încheie­turii mâinii drepte şi ridicarea lui la al cincelea punct de frăţie, pe care, cu ajutorul vostru, o voi încerca acum.

Apoi Maestrul Veneraţiei prinde candidatul de încheietură şi îl trage în sus, şoptindu-i două cuvinte în ureche. Apoi, cu voce tare, astfel încât să fie auzit de toată lumea, îi reaminteşte candidatului faptul că viaţa e scurtă şi îi atrage atenţia asupra craniului şi a mormântului simbolic de unde tocmai a fost ridicat.

Ca şi în cazul celorlalte două grade, i se dau anumite puteri şi noului Mare Maestru care, cel puţin alegoric, a murit printre cele lumeşti şi a înviat în realităţile lumii spirituale amintindu-şi perfect de moralitatea lui.

Această scurtă descriere a ritualurilor celor trei grade ale francmasoneriei nu pot împărtăşi nimic din adevărata savoare a evenimentelor pe care le relatează. Simbolis­mul poate fi explicat, dar trebuie experimentat, nu o dată, ci de mai multe ori. Nimic, în afară de participarea activă la ritualurile francmasonice, nu poate depăşi nivelul atingerii superficiale a acestor ritualuri străvechi şi efici­ente.

Repetiţia constantă, învăţăturile alegorice şi puterea simbolismului aduc schimbări subtile, cumulative ale conştiinţei care, în cele din urmă, îi ajută pe indivizi să îşi schimbe complet comportamentul. În acest mod lent şi prudent, adevărata fraternitate şi standardele morale înalte pot fi făcute să rodească.

Iar frăţia, indiferent de rasă, crez sau culoare, este absolut obiectivă.


Progresele secolului al XVIII-lea în Europa

Dezacordurile şi sciziunile din rândul francmasonilor s-au răspândit în toată Europa după ce francmasoneria a fost secularizată de către Marele Orient al Franţei.

În anii tulburi ce au urmat Revoluţiei Franceze , francmasoneria din Franţa a suferit un declin în ceea ce priveşte numărul de membri şi coeziunea. Într-adevăr, la un moment dat aproape că încetase să mai existe. Marele Orient al Franţei, corpul guver­nant, nu îşi revenise până în 1795, iar la scurt timp după a fost urmat de un altul, mai mic, Marea Lojă.

Cele două s-au unit în 1799 şi mai târziu au fuzionat cu mai multe loje de rit scoţian. Unele dintre acestea din urmă au preferat inde­pendenţa şi în 1804 şi -au înfiinţat propria organizaţie guvernatoare numită Consiliul Suprem al Anti­cilor şi al celor de Rit Scoţian Acceptaţi. În confuzia care părea endemică în francmasoneria franceză, au apărut, cu o viteză uluitoare, noi rituri şi, o varietate de „Mari Loje”, de un fel sau altul, au fost create şi au dispărut la fel de repede.

mason-rosslyn

Pictură pastel a unui mason purtând însemnele funcţiei templiere a Arcei Regale înfăţişat la capela Rosslyn.

Nu este foarte clar dacă Napoleon era sau nu francmason. Deşi există multe legende care susţin că era, nu există probe care să confirme acest lucru. Ceea ce se poate demonstra este faptul că mulţi dintre mareşalii lui erau într-adevăr membri ai francmasoneriei şi există dovezi evidente pentru orice vizitator al Muzeului Maso­nic la comandamentul Marelui Orient al Franţei.

Marele Orient al Franţei era esenţial pentru sprijinirea francmasoneriei în procesul de înrădăcinare în multe din celelalte ţări europene, unde au fost înfiinţate în curând Mari Loje, numite şi modelate după Marele Orient. Totuşi, Marele Orient a ales să îşi exprime atitudinea anticlericală în 1877 schimbându-şi Constituţia astfel încât să se eli­mine toate referinţele la Dumnezeu şi creatorul suprem.

Acestea au fost înlocuite de următoarea clauză: „Baza francmasoneriei este libertatea absolută a conştiinţei şi solidaritatea umană”. Toate referirile la Dumnezeu au fost îndepărtate din ritualurile francmasoneriei astfel încât nimeni să nu fie exclus din cauza credinţelor sale.

Aceasta reprezenta o încălcare directă a punctului de referinţă al frăţiei: şi anume aceea că un mason trebuie să creadă într-o zeitate supremă, care este descrisă în cadrul franc­masoneriei drept „Marele Arhitect al Universului”.

Marea Lojă Unită a Angliei şi marea majoritate a Marilor Loje Nord-americane au rupt imediat orice legătură cu Marele Orient al Franţei şi au retras recunoaşterea şi drepturile de vizită ale tuturor lojelor aflate sub controlul Marelui Orient al Franţei pe motiv că nu puteau recunoaşte ca „frate adevărat şi veritabil” pe cei ce fuseseră iniţiaţi în loje care fie negau, fie ignorau credinţa fundamentală în creatorul suprem.

marele-orient-al-frantei

Sigiliul lojei Marele Orient al Franţei

În ceea ce-i privea, Marea Lojă a Angliei şi aliaţii ei, considerau că masoneria adevărată a dispărut din Franţa în 1877 şi nu a reapărut până în 1913.

O consecinţă a eliminării de către Marele Orient al Franţei a referinţei la credinţa într-o zeitate supremă şi a ostilităţii fată de Biserică exprimate de către francmasonii italieni a fost emiterea unei enciclice papale care îi acuza pe francmasoni că „îl urmează pe cel rău”.

Papa Leon al XIII lea a emis acuzaţiile care osândeau francmasoneria, Humanum Genus, în 1884, şi susţineau că scopul francma­soneriei este „desfiinţarea tuturor ordinelor religioase şi sociale iniţiate de creştinătate şi crearea unuia nou după gustul ei, bazat pe legile naturalismului”.

Papa avertiza lumea că scopul masoneriei de a promova democraţia şi educaţia laică ar duce la o „revoluţie şi distrugere univer­sală”. Leon le cerea conducătorilor civili să se unească cu Biserica şi „să elimine această otravă” şi îşi încheia scrisoarea implorând-o pe Fecioara Maria „să ajute Biserica împotriva… sectelor în care se poate întrezări… viclenia Satanei”.

Marele Orient al Franţei

Marea Lojă a Marelui Orient al Franţei şi-a schimbat Consti­tuţia în 1877 prin eliminarea tuturor referinţelor la Dum­nezeu sau la un creator suprem. Acest lucru era diametral opus credinţei francmasone conform căreia un mason trebuie să creadă într-o zeitate supremă.

Marea Lojă unită a Angliei şi marea majoritate a celorlalte mari loje au încetat imediat să mai recunoască Marele Orient al Franţei.

Reunificarea Italiei

Crearea unui regat unit în Italia era un vis vechi de se­cole al familiilor Rex Deus din statele nordice ale Italiei – de la domnia în Milan a ultimului duce Visconti. Transpu­nerea în realitate a acestui vis a căzut în sarcina a doi sau trei francmasoni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aceştia au jucat un rol important în campania de reunificare a Italiei prin influenţa pe care au avut-o asupra societăţii secrete cunoscute sub numele de Carbonarii, care erau principalii jucători în lupta de unire a ţării sub un singur monarh, de eliberare a multora dintre statele ei de sub suzeranitatea naţiilor străine şi de îndepărtare a mâinii dăunătoare a Papei şi Inchiziţiei din poziţiile lor de putere absolută în statele papale.

Ambii conducători principali ai acestei mişcări revoluţionare, Garibaldi şi Mazzini, erau francmasoni, iar în 1870, armatele au elibe­rat Roma de sub tirania papalităţii şi au transpus în reali­tate vechiul vis al familiei Visconti de a avea un regat unit al Italiei.

Papei Pius al IX-lea i s-a luat toată puterea temporală, iar spectrul Inchiziţiei a început să dispară din conştiinţa italiană. Papa a început un exil care a durat toată viata în închisoarea autoimpusă, micul şi autono­mul oraş-stat al Vaticanului.

Pius al IX-lea credea că ştie foarte bine care erau adevă­raţii autori ai acestei degradări şi a trimis fulgerător o serie de enciclice, bule papale şi alocuţiuni împotriva francma­sonilor. Spre deosebire de mulţi istorici masoni de azi, papa avea puţine dubii cu privire la adevăratele origini ale „organizaţiei diabolice”, care îl lipsise de puterea lumească.

În ochii lui, francmasoneria era moştenitoarea incontestabilă a ordinului eretic al cavalerilor templieri pe care i-a descris ca fiind urmaşii ereziei ioanine şi gnostice încă de la început. Oare greşea? La urma urmei papa era cel care promulgase dogma infailibilităţii papale.

Ar fi o eroare să îi descriem pe francmasonii care făceau parte din politica acelei epoci sau din alte peri­oade ca fiind dedicaţi revoluţiei.

Orice listă a membrilor francmasoni activi politic din secolul al XlX-lea este extrem de inconsecventă din punct de vedere politic, pentru că include, de partea progresistă şi revoluţionară, bărbaţi care acţionau în sensul schimbărilor sociale şi al principiilor democratice extinse – bărbaţi precum Mazzini şi Garibaldi în Italia, Daniel O’Connell şi Henry Grattan în Irlanda şi Bakunin şi Kerensky în Rusia – şi pe de altă parte include masoni activi politic aparţinând unor culori politice diferite: trei preşedinţi francezi, doi regi ai Prusiei (care cu greu pot fi descrişi ca fiind democraţi), şiretul oportunist Talleyrand, diverşi regi ai Marii Britanii, administratorul şi poetul de aripă dreaptă, Goethe, că să nu mai pomenim de marea masă de aristocraţi englezi influenţaţi puternic de clericii anglicani care formau coloana vertebrală a instituţiilor poli­tice din Regatul Unit.

În acelaşi fel, în America de Sud, deşi mUţi dintre conducătorii diverselor mişcări de eliberare erau într-adevâr francmasoni de marcă, la fel însă şi mulţi dintre cei care luptau împotriva lor, pentru că un număr mare de viceregi şi moşieri spanioli erau şi membri ai francmasoneriei.

În Texas, la faimosul asediu din Alamo, conducătorii texani erau membri francmasoni reputaţi, dar la fel era şi generalul Santa Anna, oponentul lor. Aceste diferente acute de perspectivă din viata politică a multor francmasoni s-au regăsit în francmasonerie într-o oarecare măsură şi au dat naştere unor diferente, schisme şi sepa­rări menţionate anterior.

Pentru o frăţie dedicată frater­nităţii şi unităţii exista cu adevărat o tendinţă din ce în ce mai accentuată a lipsei de recunoaştere reciprocă, de amiciţie şi drepturi de vizitare între diverse jurisdicţii care luaseră fiinţă sub auspiciile unui exces de Mari Loje.

Una dintre Marile Loje, mai mult decât celelalte, a făcut paşi hotărâtori în direcţia restabilirii ordinii în acest haos, şi, în acelaşi timp, a introdus puţin câte puţin un grad mai mare de libertate religioasă în cadrul frăţiei care era deja extrem de tolerantă.

Marea Lojă unită a Angliei

loja-queen-street

Sala francmasonilor a fost recunostruită pe strada Great Queen din Londra între 1927 şi 1933

Marea Lojă Unită a Angliei a fost adesea criticată pentru atitudinea dispreţuitoare faţă de istoria originilor francmasoneriei, dar puţini o pot acuza de poziţia pe care a adop­tat-o, încă de la început, în sensul creării unui ordin care să scoată francmasoneria internaţională din haosul către care se îndrepta sau către clarificarea şi stabilirea a ceea ce este şi ceea ce nu este cu adevărat francmasoneria.

Sala francmasonilor din Londra a fost scena marii celebrări de pe 27 decembrie 1813, când Prima Mare Lojă şi Marea Lojă a Anticilor s-au unit oficial şi au creat Marea Lojă Unită a Angliei. Prinţul de Wales, care fusese anterior Marele Maestru al Primei Loje, a devenit atunci prinţ regent, iar în cercurile de la curte se hotărâse ca niciun monarh sau regent al lui să nu deţină nicio funcţie care se alegea anual şi pe care teoretic o putea pierde.

Aşa­dar, prinţul de Wales a demi­sionat din funcţia de Mare Maestru al Primei Loje, iar fratele lui, înălţimea Sa Augustus Frederick, duce de Sussex, a fost ales Mare Maestru la 7 aprilie 1813. Ducele de Kent fusese numit Mare Maestru al Marii Loje al Anticilor la 1 decembrie. La unirea celor două mari loje, ducele de Kent a demisionat din funcţie şi l-a numit pe fratele lui, ducele de Sussex, primul Mare Maestru al Marii Loje Unite a Angliei.

Având avantajul înţelegerii ulterioare a evenimentelor, este acum evident că din punctul de vedere al franc­masoneriei în Britania, dacă nu în lume, Marea Lojă cu greu ar fi putut alege un Mare Maestru mai potrivit.

Ducele de Sussex fusese binecuvântat cu virtuţi care au putut ridica francmaso­neria pe noi culmi ale pro­gresului. Acesta era tânăr, agreabil, extrem de tolerant pentru o persoană din acea epocă, muncitor şi extrem de dedicat francmasoneriei.

Se pare că Marele Maestru avea patru ambiţii principale pe care le-a realizat cu timpul. În primul rând, acesta dorea să stabilească autoritatea Marii Loje Unite a Angliei asu­pra tuturor celorlalte loje care fuseseră supuse iniţial celor două mari loje constituente, recent fuzionate.

Celelalte obiective ale lui includeau standardizarea celor trei grade ale francmasoneriei şi gradele Arcei Regale, apoi elibe­rarea lor de toate referinţele creştine evidente, astfel încât să le facă accesibile şi atractive pentru cei de alte credinţe. În ultimul rând, dorea că menţină superioritatea francmasoneriei asupra tuturor celorlalte ordine maso­nice. Şi, într-o foarte mare măsură, a reuşit.

Standardizarea a început imediat. În mod inspirat, articolele uniunii celor două Mari Loje anterioare creaseră cadrul necesar pentru „Loja Reconcilierii”, care a fost însăr­cinată cu reconcilierea celor două modele ritualice anteri­oare şi cu întocmirea unei forme standard care putea fi adoptată de către toate lojele din Anglia.

Toate acestea au schimbat perspectiva în cadrul francmasoneriei din una a sociabilităţii într-una în cadrul căreia instrucţiunile ritualice se concentrau mai mult asupra căii spirituale a moralităţii şi a adevăratei frăţii.

Totuşi, din cauză că ritualul trebuia transmis pe cale orală căci, la acea vreme, nu putea fi tipărit şi, deşi toate lojele engleze începuseră să practice aceleaşi principii fundamentale ale ritualului şi formalităţii în cadrul ceremoniilor lor, existau în continuare variaţii considerabile în transmiterea acestor ritualuri de la o lojă la alta.

Cu toate acestea, ţinutele cu însemnele masonice erau o altă problemă. Tot acum s-au creat reguli de standardizare a şorturilor şi bijuteriilor masonice (aşa cum sunt numite medaliile în cadrul ordinului).

Înainte de formarea Marii Loje Unite, francmasoneria engleză, ca şi ţara în care apăruse, era creştină, în sensul că anglicanismul era singura religie recunoscută oficial în teritoriu. Astfel că era normal ca referinţele creştine să fi fost încorporate în ritualurile de început.

Cei doi Sfinţi loan – loan Botezătorul şi loan Evanghelistul – erau consideraţi patronii francmasoneriei, aşa cum fuseseră odată cei ai cavalerilor templieri. Instalarea rituală a oficialilor lojei se petrecea de regulă în zilele dedicate celor doi sfinţi: una în Iunie (Sf. loan Botezătorul), iar cealaltă în decembrie (Sf. loan Evanghelistul).

Lucrurile începuseră să se schimbe atunci când evreii au fost admişi pentru prima dată în 1720. Acum, în primii ani ai secolului al XIX-lea, sub îndrumarea binevoitoare a ducelui de Sussex, această schimbare a fost accelerată. Ducele, susţinător al mişcării pentru emancipa­rea catolică şi a şcolii catolice de un anume rang, ţinea mult la credinţa potrivit căreia francmasoneria era iniţial deschisă tuturor celor care credeau într-o fiinţă supremă.

Din acest motiv a încurajat cu entuziasm decreştinarea celor trei grade ale francmasoneriei şi apoi şi-a îndreptat atenţia către gradele Arcei Regale cu aceeaşi intenţie.

Noua Mare Lojă Unită nu avea numai menirea de a crea un simţ al frăţiei nou şi iluminat în cadrul lojelor de sub jurisdicţia lui, dar chiar de la început a căutat recu­noaşterea reciprocă şi cooperarea cu Marile Loje ale Irlandei şi Scoţiei.

Reprezentanţii celor trei loje s-au întâlnit în Londra în 1814 şi au ajuns la un acord cunoscut sub numele de Acor­dul Internaţional. Fiecare Mare Lojă recunoştea suverani­tatea celorlalte şi drepturile lor unice în teritoriile proprii.

Regiunile din străinătate, unde nu existau Mari Loje, erau considerate teritorii libere unde oricare dintre cele trei Mari Loje putea garanta loje sub jurisdicţie proprie. Această stare fericită a lucrurilor a durat începând de atunci.

Într-adevăr, cele trei Mari Loje din Insulele Britanice, descendente directe ale fondatorilor francmasoneriei, sunt considerate de către celelalte Mari Loje obişnuite ca fiind paznicii uniformităţii masonice. Astfel când o nouă Mare Lojă este înfiinţată într-un alt loc în lume, recunoaşterea celor trei Mari Loje britanice stabileşte „uniformitatea” noii mari loje.

Dacă această recu­noaştere este refuzată, noua mare lojă este considerată „neuniformă” de către toate Marile Loje recunoscute.

Problema uniformităţii a devenit o cauză importantă de îngrijorare la jumătatea anilor 1870 când, aşa cum am spus mai sus, Marele Orient al Franţei a eliminat toate referirile la Dumnezeu din Constituţie şi ritualuri, iar apoi a eliminat Biblia din loje.

Acesta era departe de a fi unicul motiv de retragere a recunoaşterii citate de către susţină­torii Marii Loje Unite a Angliei. Marele Orient al Franţei a fost acuzat că a devenit prea politic în atitudine – poate ca reacţie împotriva unui val antimasonic înverşunat care mătura Franţa la acea vreme şi poate şi din alte motive.

Totuşi, necazurile francmasoneriei franceze nu luaseră sfârşit. O altă problemă, care are repercusiuni chiar şi astăzi, în secolul XXI: acceptarea femeilor în cadrul franc­masoneriei. În mod tradiţional, conform înregistrărilor din Reperele Francmasoneriei, numai bărbaţii deveneau masoni.

Totuşi, a existat o excepţie în vremurile de început: o femeie a fost iniţiată ca mason – o tânără pe nume Elizabeth St. Leger, fiica primului viconte Doneraile din ţinutul Cork din Irlanda. Tatăl ei ţinea întruniri ale lojelor în casa lui, iar într-o zi Elizabeth a fost prinsă privind o întâlnire printr-o gaură mică făcută în perete.

Aceasta a provocat un val mare de consternare în lojă şi, după discuţii prelungite, membrii au decis ca tânăra să fie iniţiată în frăţie. Mai târziu a devenit semnatară a Con­stituţiei Irlandeze din 1744 şi există probe care spun că participa la evenimentele masonice purtând însemnele funcţiei. La moartea ei, i s-a făcut o înhumare masonică integrală. Dar acest episod a fost o deviaţie, iar interdicţia împotriva femeilor a rămas inviolabilă până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

0 doamnă numită Maria Deraismes a fost iniţiată în francmasonerie în Loja Libre Penseurs din Franţa pe 14 ianuarie 1882. Aceasta fusese iniţial o lojă masculină care căzuse sub jurisdicţia Marii Loje Simbolice a Franţei, care se scizionase de Marele Orient în 1879.

Loja Libre Pen­seurs a fost imediat suspendată pentru necuviinţa de a fi admis o femeie în cadrul ordinului. Unul dintre membrii Lojei Libre Penseurs era dr. Georges Martin, care era membru al senatului francez şi avocat pentru drepturile femeilor.

femeie-initiere

De asemenea, era membru al unei alte loje, La Jerusalem Ecossaisse, unde a propus crearea unui ordin care să permită includerea femeilor în rândul membrilor. Pe 14 martie, dr. Martin şi alţi membri masoni au fondat La Respectable Loge, Le Droit Humain Macconerie Mixte, Loja veneraţiei, Drepturile omului, comasoneria, în Paris care a admis, a aprobat şi avansat 16 candidaţi care erau de sex feminin.

Pe 4 aprilie 1893 a fost fondată o mare lojă numită La Grande Loge Symbolique Ecossaisse de France, Le Droit Humain, Marea Loja Simbolică Scoţiană, Drepturile Omului. Aceasta a semnalat o schimbare dramatică într-o frăţie exclusiv masculină şi si-a deschis porţile pentru membrii de ambele sexe.

De atunci, certurile au existat întotdeauna, dar – în mod ciudat – Marea Lojă Unită a Angliei, deşi s-a separat ca întotdeauna de vechile tradiţii ale francmasoneriei şi a refuzat să admită comasoneria ca fiind normală, recunoaşte că femeile pot fi, totuşi, considerate ca făcând parte din francmasonerie atunci când se vorbeşte despre francmasonerie în general.

Ducele de Sussex

La început Marele Maestru al Marii Loje unite a Angliei a sta­bilit autoritatea Marii Loje unite a Angliei asupra tuturor celorlalte loje din Anglia şi a standardizat toate gradele francmasoneriei şl ale Arcei Regale.


Influenţa francmasonilor asupra societăţii

Francmasonii au jucat un rol important în lupta pentru libertate, independenţă naţională şi democraţie în întreaga lume.

Studierea dezvoltării politice şi sociale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea înseamnă să descoperim că mulţi dintre membrii de seamă ai diverselor mişcări trans­formatoare erau fie francmasoni, fie oameni influenţaţi de gândirea francmasonă.

Cel mai probabil din aceste motive francmasoneria, în ciuda interdicţiei stricte de a discuta politică sau religie în cadrul lojelor, şi-a dobândit o repu­taţie de natură politică. Şi mai controversată, participarea deschisă a multor masoni la marşul progresului către o implicare democratică mai mare şi către guvernarea reprezentativă a dus în cele din urmă la iluzia că a fi francmason era una din cerinţele-cheie ale puterii politice şi a succesului în serie în viaţă.

Într-adevăr, s-a speculat de multe ori ideea că majori­tatea prim-miniştrilor britanici şi a preşedinţilor Statelor Unite ale Americii au fost francmasoni. În spatele acestei generalizări deviante se află ideea fantastică potrivit căreia francmasoneria, ca un tot, lupta pentru a obţine o formă vagă şi nespecificată de dominaţie mondială.

În imaginaţia febrilă a teoreticienilor conspiraţiei, atât în trecut, cât şi în prezent, francmasoneria, acţionând cu politicieni de dreapta, stânga şi centru şi aliată cu evreii, desigur, încerca să stabilească o „Nouă Ordine Mondială”.

Acestei teorii scandaloase i s-a dat crezare în mod greşit din cauza evenimentelor ciudate şi şocante ce au decurs din preluarea ilicită a lojei italiene P2, care a ieşit la iveală în anii 1980. Afacerea P2 este un exemplu respingător de corupţie politică şi financiară la scară largă, în care se presupune că a fost implicată mafia, Vaticanul şi banca italiană, Banco Ambrosiana, care a dus, la rândul ei, la uciderea bancherului Roberto Calvi în Londra.

Acest episod neplăcut nu avea nicio legătură cu adevăratul spirit francmason sau cu francmasoneria, ci era numai un exemplu elocvent al pericolelor care pot apărea atunci când indivizi lipsiţi de scrupule preiau o ramură a unei societăţi cu circuit închis care să le păstreze secrete afacerile.

Pe de altă parte, dacă examinăm realitatea implicării francmasonilor în mişcările progresiste sociale sau demo­cratice, lista este cu adevărat uimitoare şi include, printre altele, Războiul American de Independenţă, crearea Con­stituţiei Statelor Unite, eliberarea de sub domnia colonială opresivă a multor state americane sudice, unificarea Ita­liei şi sfârşitul puterii temporale şi opresive a papalităţii.

Războiul American de Independenţă şi Revoluţia Franceză

În linii mari, au existat patru moduri în care francmaso­neria s-a extins dincolo de graniţele Europei. Mai întâi, în unele locuri au apărut „loje temporale imemoriale” – adică, loje organizate la o dată necunoscută de englezi şi care operau fără autoritatea vreunei Mari Loje sau a unui Maestru Regional.

Benjamin Franklin a fost iniţiat pentru prima dată în francmasonerie într-o astfel de lojă consti­tuită cu putere, de la sine, în Philadelphia, la începutul anu­lui 1731. Un alt mod prin care francmasonii au putut să se extindă atât de mult a fost faptul că Marea Lojă Irlandeză şi Marea Lojă a Anticilor din Anglia au emis permise de călătorie regimentelor armate care staţionau în colonii.

Aceste loje, care puteau opera numai cu permisiunea colo­nelului regimentului, nu numai că restrângeau calitatea de membri la soldaţi, ci şi la civili iniţiaţi, de regulă negus­tori şi comercianţi care se îngrijeau de nevoile regimen­tului. Atunci când regimentul era amplasat în altă parte, mulţi dintre membrii locali îşi creau propria lojă. În al trei­lea rând, nou-sosiţii în colonii care erau deja francmasoni solicitau adesea autorităţilor sau Marii Loje un permis de înfiinţare a unei loje a lor.

Lovitura de maestru a venit atunci când Marile Loje ale Scoţiei şi Angliei au numit un Mare Maestru Regional pentru unele ţări coloniale, iar aceasta a stimulat extinderea francmasoneriei în unele părţi ale Imperiului Britanic.

Există multe poveşti nefondate care spun că francma­soneria a ajuns în America de Nord odată cu primii colo­nişti cu mult timp înainte de stabilirea Marii Loje a Angliei în 1717. Există unele probe care indică faptul că existau loje autoînfiinţate în Boston şi Philadelphia înainte de 1730. Totuşi, la 5 iunie în acel an, Marea Lojă a Angliei l-a numit pe David Cox Mare Maestru Regional acoperind teritoriile New York, New Jersey şi Pennsylvania. Numirea lui Henry Price Mare Maestru Regional în teritoriile prost apărate din New England a urmat la 13 aprilie 1733.

Odată cu aceste numiri, extinderea francmasoneriei în America de Nord a fost accelerată considerabil. Marea Lojă a Anticilor a urmat acţiunile Marii Loje Irlandeze şi ale Marii Loje Scoţiene.

Rezultatul final a fost reprezentat de faptul că, până la izbucnirea Războiului American de Independenţă, existau cel puţin 100 de loje masonice înfiinţate în coloniile britanice şi americane şi unele loje franceze mai la sud, în Louisiana.

Eroi masoni ai Războiului de Independentă

Benjamin Franklin a făcut foarte multe pentru a face publică şi a promova extinderea francmasoneriei pe continentul nord-american. El a scris despre evenimentele masonice în presa locală, a retipărit articole asemănătoare în publicaţiile britanice şi apoi a devenit primul american care a publicat o importantă carte masonică în colonii.

james-anderson

Copertă a versiunii revizuite a Constituţiei Francmasonilor a lui James Anderson, publicată în 1784.

În 1723, a tipărit o ediţie a Constituţiei lui Anderson, care este acum un obiect de colecţie foarte căutat şi o raritate de mare valoare. În 1755, a asistat la punerea pietrei de temelie a primei clădiri masonice din America, Sala Maso­nică din Philadelphia. Franklin a petrecut mulţi ani locuind atât în Franţa, cât şi în Anglia şi în timpul şederii lui pre­lungite s-a alăturat Lojei pariziene „Cele Nouă Surori”, în 1788, devenind in cele din urmă Maestrul Lojei fiind prezent în lojă atunci când scriitorul francez Voltaire a fost iniţiat în francmasonerie.

Mulţi dintre eroii populari ai Războiului American de Independenţă erau francmasoni, aşa cum erau şi mulţi dintre adversarii lor. Francmasonii îi includeau printre cei care luptau pentru independenţă pe Benjamin Franklin, Paul Revere, John Paul Jones, generalul Andrew Jackson, marchizul de Lafayette şi eroul militar şi primul preşe­dinte al Statelor Unite ale Americii, George Washington.

Benjamin Franklin, care a publicat prima carte masonică în America de Nord şi care a facilitat foarte mult extinderea francsoneriei în colonii.

De-a lungul anilor s-au scris multe neadevăruri despre faptul că Războiul American de Independenţă ar fi fost condus şi dus la bun sfârşit de francmasoni. Nu numai că acest lucru nu este adevărat, dar ignoră două aspecte importante.

Primul este faptul că existau francmasoni în ambele tabere, iar al doilea – poate mai important – că devalorizează sacrificiul imens şi suferinţa provocată oamenilor de rând implicaţi care nu auziseră niciodată de francmasonerie.

Totuşi, francmasoneria a avut un rol important în anii care au precedat conflictul în rafinarea principiilor pentru care a fost dus războiul şi în crearea unei baze filozofice folosite la fondarea statul creat după terminarea lui.

Francmasoneria interzisese cu înţelepciune discuţiile despre religie şi politică în cadrul lojelor, dar încurajarea studiului celor şapte arte liberale şi ştiinţe a creat o formă de „bursă” intelectuală şi filozofică în care se puteau discuta şi perfecţiona idei.

Negustorii din clasa de mijloc, membrii breslelor şi aristocraţii se amestecau în loje, discutau şi dezbăteau noi idei filozofice. Noua „iluminare” şi teoriile economice derivau toate din discutarea unor cărţi despre care mulţi membri nu ar fi auzit în mod normal, cu atât mai puţin ar fi ajuns să le citească.

În plus, ideea guvernării cu acordul oamenilor a fost moştenită în Declaraţia de la Arbroath, care a avut un rol important în stabilirea unui mediu cu adevărat democratic la care francmasoneria aderase în întregime, în adevărata lojă, toţi oamenii erau egali. Oficialii lojelor erau aleşi de membri, iar durata mandatului lor era limitată. Aceste idei, în zilele monarhiilor absolute, erau subversive şi chiar în Marea Britanie, unde exista o formă de guvern reprezentativ, puteau fi considerate un potenţial pericol.

Calea spre război

În 1759, s-au introdus măsuri în coloniile americane pentru a spori puterea oficialilor vămilor britanice, care erau con­sideraţi responsabili de creşterea taxelor, ceea ce, într-adevăr s-au dovedit în scurt timp a fi.

În 1765, a fost votată Legea timbrului, care a dus la sloganul „Nicio taxă fără reprezentare”. În New York a apărut o nouă mişcare ce se intitula „Fiii libertăţii”, un exemplu ce avea să fie urmat în mai multe colonii.

Legea timbrului a fost abrogată în scurt timp, dar a fost rapid urmată de o serie de noi taxe vamale, care s-au dovedit a fi greu de strâns din cauza Fiilor libertăţii.

În cele din urmă, toată problema s-a comasat pe taxa pe ceai, o măsură extrem de nepopulară care a dus la celebrul Boston Tea Party. O navă încărcată cu ceai a ancorat În Boston în septembrie 1773, iar Fiii libertăţii nu au permis descărcarea ei. Dacă vasul nu era descărcat timp de 20 de zile, proprietarii aveau să dea încărcătura în locul taxelor vamale – iar oficialii portului refuzau plecarea navei înainte de descărcarea încărcăturii.

Procesele-verbale ale Lojei Sfântului Andrei, care s-a reunit în Sala Masonică din Boston, spun că în noaptea de 16 decembrie 1773 „loja a fost închisă până in seara următoare”. Această înregistrare a avut un motiv bun, pentiu că mulţi dintre membrii lojei aveau alte lucruri de făcut. Francmasonii din Loja Sfântului Andrei, inclusiv John Hancock, Joseph Warren şi Paul Revere s-au alăturat unui alt mason din aceeaşi lojă, Edward Proctor, care era căpi­tanul miliţiei ce se presupune că trebuia să păzească nava, şi, însoţit de mulţi alţii, în număr de 60, s-au deghi­zat in nativi americani, au urcat pe navă şi au aruncat 340 de cufere cu ceai în portul Boston.

În momentul în care au început revoltele civile din Boston i s-au trimis lui Bonnie Prince Charlie scrisori, iar unii delegaţi îi cereau să se gândească la propunerea de a deveni rege al americanilor, o invitaţie luată în conside­rare, dar în cele din urmă respinsă de moştenitorul Stuart.

După începerea războiului deschis, coloniile s-au împărţit: multe au rămas loiale coroanei britanice, în timp ce altele s-au alăturat luptei pentru libertate. Coloniştii rebeli au luptat cu măiestrie desăvârşită şi curaj meritoriu, în timp ce armata britanică, în ciuda experienţei, a dat dovadă de nepricepere.

Războiul American de Independenţă a fost fără îndoială dus de reprezentanţii taberelor opuse de colonişti, dar, cu toate acestea, a avut multe influenţe masonice puternice în ceea ce priveşte planificarea şi desfăşurarea. Boston Tea Party a fost proiectat şi dus la bun sfârşit de către francmasoni.

Aceştia au avut o mare influenţă asupra Congresului Continental. Comitetul Congresional de Corespondenţă Secretă a fost operat de francmasoni. George Washing­ton, comandantul suprem al forţelor americane, era franc­mason, la fel şi mulţi dintre generalii lui şi un numai mare dintre bărbaţii pe care îi comanda.

Georg

Francmasonii au jucat un rol curajos şi influent în întreaga afacere, iar federaţia de state rezultată s-a bazat in mod evident pe principiile masonice. Totuşi, să-l descriem ca fiind un război provo­cat sau purtat de francmasoni este complet greşit. Franc­masonii, ca indivizi, au luptat curajos în ambele tabere şi de şi idealurile francmasone au inspirat fără îndoială ţara în formare, francmasoneria ca organizaţie nu a participat deloc la acest război.

Statalitatea

Într-un interval de timp relativ scurt de la sfârşitul răz­boiului de independenţă, în Statele Unite s-au format noi Mari Loje şi astfel francmasonii americani au putut să se separe de controlul exercitat de Marea Lojă din Londra.

Mulţi critici antimasoni care i-au studiat pe membrii franc­masoneriei spun că în America şi Europa, calitatea de mason este adesea percepută ca o cerinţă la accederea în funcţii publice. Pentru că de obicei francmasonii îşi recru­tează membrii din toate clasele sociale, aceasta are în rândurile ei un număr mare de aristocraţi, membri ai breslelor şi ai intelectualităţii.

yorktown

Bătălia de la Yorktown. Generalul francez Jean de Rochambeau şi generalul american George Washington dând ultimele ordine de atac, octombrie 1781.

Deci, nu este surprinzător ca în acest context istoric să fi inclus un număr mare de politicieni de perspectivă sau deja existenţi şi chiar şefi de state. Din vremea lui George Washington şi până în cea a lui Gerald R. Ford, s-a spus că nu mai puţin de paisprezece preşedinţi ai Statelor Unite au fost francmasoni. Declaraţia de Independenţă a fost semnată de nouă membri ai francmasoneriei, iar la sfârşitul războiului de independenţă, gândirea masonică a exercitat o influ­enţă puternică asupra documentului care este acum întruparea celor mai înalte idealuri democratice, Consti­tuţia Statelor Unite.

Importantul document, care a pus bazele democra­ţiei americane, a fost redactat de Convenţia Constituţio­nală reunită în Philadelphia, Pennsylvania, între 25 mai şi 17 septembrie 1787. În prezent este cea mai veche Constituţie a vreunui stat care încă este în vigoare şi are, ca idee de bază, conceptul democratic potrivit căruia toate formele de guvernare trebuie să se supună legii. În multe privinţe, aceasta este întruparea princi­piilor Iluminismului de secol XVIII şi a fost profund influenţată, nu numai de credinţa masonică, ci şi de un număr de filozofi, inclusiv John Locke, Voltaire, Montesquieu şi Thomas Paine – bărbaţi care au atacat cu toţii guvernarea despotică şi au sugerat ascensiunea puterii democratice din interior, nu din exterior.

Decla­raţia de la Arbroath spunea că sursa puterii regelui Scoţiei este dată de acceptul poporului său. Acesta era principiul fundamental al gândirii masonice. Acum, Constituţia americană spunea că sursa puterii guver­nului este dată de acceptul celor guvernaţi şi că toţi oamenii liberi au anumite drepturi naturale şi inalienabile care trebuie respectate de către orice formă de guvernare.

În centrul acesteia se afla conceptul masonic potrivit căruia oamenii se nasc egali şi trebuie trataţi egal înaintea legii.

„Lojă închisă până mâine”

boston-tea-party

Boston Tea Party, incidentul care a provocat revolta atunci când membrii Lojei Sfântului Andrei şi alţi locuitori ai Bostonului au preferat să arunce o încărcătură de ceai în portul Boston decât să plătească taxe pentru ea.

În noaptea de 16 decembrie 1773, procesele verbale ale lojei Sfântului Andrei, Boston, spun că „loja este închisa pânâ mâine seară”. Membrii lojei, John Hancock, Joseph Warren, Paul Revere şi Edward Proctor, împreună cu 60 de colegi erau ocupaţi cu aruncarea unii încărcături de ceai în port – eveniment cunoscut sub numele de „Boston Tea Party”.

Constituţia americană

constitutia-americana

Semnarea Constituţiei Americane, cea mai veche constituţie care este în vigoare şi astăzi şi care întrupează idealurile masonice conform cărora toţi oamenii se nasc egali şi un guvern poate conduce numai cu acceptul poporului.

Articolele Constituţiei, derivate din ostilitatea înnăscută a coloniştilor fată de guvernarea britanică, au avut la bază repulsia coloniştilor împotriva oricărei autorităţi naţionale puternice şi erau de aşa natură încât orice putere efectivă era lăsată în mâinile localnicilor.

Con­stituţia Statelor Unite ale Americii funcţiona pe presu­punerea logică ce spune că nu este numai înţelept, ci şi practic ca puterea să fie distribuită între diverse ramuri ale guvernului , conferind puteri locale definite, un mare grad de autonomie guvernelor statale şi puteri generale guvernării naţionale.

Acest lucru a fost făcut astfel încât era evident că orice putere rămasă revenea în mâinile guvernelor statale. Puterile extensive ale preşedintelui erau prescrise de responsabilităţi clar definite, iar conceptul lui Montesquieu de separare şi echilibru al puterii a fost adoptat cu entuziasm. John Adams a declarat că cele opt mecanisme explicite de echilibrare ale Constituţiei erau exemple elocvente ale virtuţii documentului republican.

Principiile de bază ale democraţiei şi echilibrului au fost incluse chiar la începutul Constituţiei în fraza memorabilă „Noi suntem Poporul”.

Totuşi, în ciuda conceptului că „toţi oamenii se nasc egali şi au dreptul la tratament egal în faţa legii”, au existat două grupuri care au fost excluse cu severitate şi brutalitate din noua Constituţie: populaţia sclava din statele din sud şi nativii americani.

În cele din urmă, aceste omisiuni nedrepte au fost corectate. Constituţia americană includea un număr de imperfec­ţiuni umane, dar a fost redactată cu atâta înţelepciune încât s-a dovedit că poate fi modificată şi dezvoltată într-o garanţie a faptului că drepturile omului pot fi guvernate de legile de astăzi.

În limitările impuse asupra puterii centrale şi asupra autono­miei pe care o oferă guvernelor statale sub autoritatea centrală, are tendinţa de a reflecta situaţia generată în relaţie cu diversele loje masonice şi nivelurile Marii Loje care le supraveghează. În cadrul francmasoneriei, atât oficialii lojei, cât şi cei ai nivelurilor Marii Loje sunt aleşi prin vot secret pentru o perioadă de timp clar definită. Aşa se întâmplă şi în cadrul Constituţiei americane şi a tuturor celor modelate după ea în măsura în care acum luăm aceste lucruri ca atare.

Totuşi, la vre­mea când a fost scrisă, Constituţia Statelor Unite avea numai un model pe care să îl consulte şi care întrupează aceste principii: Constituţia francmasonilor.

Mecanismul Constituţiei

  • State versus guvernare centralizată
  • Casa reprezentanţilor versus senat
  • Preşedinte versus congres
  • Curţi versus congres
  • Senat versus preşedinte (în ceea ce priveşte numirile şi tra­tatele)
  • Popor versus reprezentanţii lor
  • Legislaturile de stat versus senat (în alegerea originala a senatorilor)
  • Colegiul electoral versus popor
harpers-weekly-constitutia-americana

Prima lectură a Declaraţiei Americane de Independenţă în Philadelphia. Adoptată la 4 iulie 1776, această imagine a apărut în Harper’s Weekly în 1880,

Declaraţia drepturilor omului

Constituţia Statelor Unite nu a fost singura care sprijinea idealurile masonice care au devenit parte integrantă a mar­şului umanităţii către democraţie, liber­tate şi egalitate. Atunci când marchizul de Lafayette s-a întors în Franţa, nu numai că avea experienţă în arta răz­boiului, dar era şi un francmason de marcă inspirat de principii democratice învăluite în Declaraţia americană de Independenţă.

Lafayette a fost primul care a redactat pentru prima dată „Declaraţia Drepturilor Omului” şi a propus noii adunări constituite în Franţa să o adopte ca preambul la noua constituţie care era în discuţie. Noua declaraţie era o versiune extinsă a prototipului american şi includea un preambul şi 17 articole care proclamau şi defineau con­ceptele de egalitate politică şi libertate sub diversele lor forme. Aceasta a fost adoptată de Adunare şi accep­tată de rege la 5 octombrie 1789.

Fervoarea intelectuală care a precedat cu mult Revoluţia Franceză a fost intensificată de activităţile unei ramuri a Colegiului Invizibil cunoscut sub numele de Societăţile de Corespondenţă, care împreună cu francmasonii şi alţi filozofi şi gânditori liberi contri­buiseră la naşterea şi scoaterea în public a conceptelor masonice şi egalitare de liberté, egalité şi fraternité, care nu numai că au inspirat revoluţia, dar s-au propagat în întreaga lume şi i-a inspirat pe cei oprimaţi să caute Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea.

Totuşi, trebuie să ne amintim faptul că, la fel ca în cazul recentului război de independenţă din Statele Unite, în timp ce mulţi francmasoni erau activi în mişcările revoluţionare, alţii, adesea aparţinând aceloraşi loje, erau în acelaşi timp profund implicaţi în susţinerea cauzelor politice conservatoare monarhiste de dreapta.

Francmasonii care au participat activ la Revoluţia Franceză au fost în număr destul de restrâns şi i-au inclus pe Georges Danton, Camille Desmoulins şi Abbe Sieyes. Cu toate acestea, majoritatea masonilor francezi de la acea vreme erau şi membri ai burgheziei sau aristocraţiei şi, în teroarea ce a urmat, asemenea omologilor lor mai revoluţionari, au fost ghilotinaţi.

ludovic-al-xvi-lea

Ultimul rege al Franţei, Ludovic al XVI-lea, urcă pe eşafod pentru a fi ghilotinat la 21 ianuarie 1793.

Într-adevăr, mulţi masoni francezi au fost loiali unor facţiuni diferite în timpul revoluţiei. Mar­chizul de Lafayette s-a ţinut departe de violenţă şi nu a luat parte la luptă pentru că nu agrea un război civil în care francezii luptau contra francezilor. Mai târziu, el a descris Revoluţia Franceză ca fiind fără început şi fără sfârşit: făcea parte pur şi simplu dintr-o campanie aflată în desfăşurare, urmărind victoria a ceea ce este drept asupra privilegiilor moştenite.

După revoluţie, un preot de dreapta, Abbe Barruel, a scris o carte intitulată Memoires pour servir a l’histoire du jocobinisme, care este o sursă de informaţii greşite, antimasonice, care „dovedeau”, cel puţin spre satisfacţia abatelui, că întreaga Revoluţie Franceză nu a fost altceva decât o consecinţă sângeroasă a unui complot menit să spulbere autoritatea regală şi pe cea a Bisericii.

Această lucrare deformatoare şi veninoasă a fost prima care a enunţat propaganda antimasonică şi a dus în cele din urmă la fantezia modernă a conspiraţiei dintre francmasoni şi evrei, care doresc să înfăptuiască o revoluţie menită să instaureze o „Nouă Ordine Mondială”.

Răspunsul iniţial de la acea vreme a fost încă un val de activitate antimasonică ce a implicat mai multe denunţuri isterice ale francmaso­neriei, ceea ce a determinat interzicerea francmasoneriei în Rusia între 1797 şi 1803, şi mai târziu suprimarea bru­tală a acesteia în aceeaşi ţară în 1826.

În diverse colţuri ale Europei, opoziţia neîncetată a Bisericii Catolice i-a deter­minat pe mulţi francmasoni europeni să adopte atitudini anticlericale care persistă în unele cazuri chiar şi astăzi. Această atitudine avea rolul de a aduce puţin confort şi linişte fie francmasoneriei, fie Bisericii.


Factorul catalizator uman

Un alt scoţian remarcabil transformă francmasoneria, dar de data aceasta în Franţa. Cavalerul Ramsay le deschide calea intelectualilor şi aristocraţilor francezi evidenţiind moştenirea cruciată a francmasoneriei.

Pe măsură ce se întindea dincolo de Canalul Englez printre diplomaţii englezi, francmasoneria a primit un mare impuls atunci când regele detronat, Stuart James al ll-lea a sosit în Franţa însoţit de un grup mare de franc­masoni iacobiţi scoţieni.

Masoneria a început să se extindă pe continent printre diversele comunităţi expatriate de englezi şi scoţieni. Aceasta în contrast puternic cu reacţiile francezilor care, cu excepţia unui număr foarte mic de aristocraţi interesaţi de studiile ezoterice, nu s-au arătat entuziasmaţi să se alăture unei organizaţii care susţinea că descinde din simpli zidari. Acest lucru avea să se schimbe dramatic în urma intervenţiei unui personaj destul de controversat.

Cavalerul Ramsay

Andrew Michael Ramsay (1618-1743) a absolvit facultatea din Edinburgh şi apoi, ca mulţi alţii, s-a implicat în dispute religioase acerbe care au sfâşiat Scoţia în primii ani ai secolului ai XVIII-lea. Prin urmare, a fugit în Franţa în 1710 şi în cele din urmă s-a convertit la catolicism.

Înainte de a lucra pentru prinţul Turenne, şi-a luat o slujbă sub patro­najul ducelui de Chateau-Thierry. În schimbul serviciilor aduse nobilimii a fost răsplătit cu titlul de cavaler al ordinului Sf. Lazăr, devenind astfel Cavalerul Ramsay, un nume de marcă pentru istoricii francmasoni. Ramsay a plecat la Roma în 1724, în calitate de profesor al prinţului Charles Edward Stuart.

charles-edward-stuart

Prinţul Charles Edward Stuart, cunoscut în special sub numele de “Bonnie Prince Charlie” sau “Tânărul pretendent”, conducătorul revoltei din 1745 împotriva dinastiei hanovriene.

Totuşi, fiind oarecum excentric, dar un iacobit devotat, nu era agreat de prinţ, iar funcţia lui de profesor regal a durat mai puţin de un an.

La întoarcerea la Paris, Ramsay – absolvent de univer­sitate, membru al Societăţii Regale, profesor unic al lui Bonnie Prince Charlie şi Mare Cancelar al Marii Loje din Paris – a fost considerat ca având autoritate şi credibilitate în cadrul celui mai înalt ordin. Acesta este amintit pentru discursul tinut în Loja Masonică a Sfântului Toma la Paris pe 21 martie 1737.

Acest discurs, care a circulat foarte mult, a stimulat influxul masiv de noi adepţi la francmasoneria din Franţa, pentru că Ramsay a anunţat că, departe de a-şi avea originile în zidarii analfabeţi ai Evului Mediu, francmasoneria a fost înfiinţată de un consorţiu de regi, prinţi, cavaleri şi nobili din vremea cruciadelor.

Discursul lui, care este unul dintre cele mai importante în istoria francmasonilor, includea următoarele pasaje:

Ardoarea nobilă cu care dumneavoastră, domnilor, doriţi să vă alăturaţi celui mai nobil şi strălucit ordin al francmasonilor, este o dovadă clară a faptului că posedaţi deja toate calităţile pentru a deveni membri – umanitatea, morala pură, secretul inviolabil şi gustul pentru artele frumoase…

Strămoşii noştri, cruciaţii, s-au adunat din toate colţurile lumii creştine din Ţara Sfântă, au dorit astfel să unească într-o singură frăţie indivizii din toate popoarele.

Ce obligaţii nu avem faţă de aceşti oameni superiori care, fără a avea interese egoiste, fără a asculta tendinţa înnăscută de a domina, imaginaţi-vă o astfel de instituţie, al cărei unic scop este acela de a uni minţile şi inimile pentru a le face mai bune, care să formeze de-a lungul secolelor un imperiu spiritual care, fără să se abată de la aceste diverse îndatoriri pretinse de diverse state, va crea un nou popor, care, compus din multe naţii, le va uni înţr-un fel cu legături de virtute şi ştiinţă?…

Cuvântul „freemason” (francmason) nu trebuie aşadar interpretat în sensul concret, brut şi material, potrivit căruia fondatorii noştri erau simpli lucrători în piatră sau pur şi simplu genii curioase care doreau să-şi perfecţioneze arta.

Nu erau numai arhitecţi înzestraţi, ce doreau să-şi consacre talentele şi bunu­rile construirii de temple materiale, ci şi prind călugâri şi războinici, care voiau să ilumineze, să edifice şi să protejeze templele existente în înaltul cerului. Voi demonstra acest lucru prin dezvoltarea istoriei sau mai degrabă prin reînnoirea ordinului…

În vremea cruciadelor din Palestino, mulţi prinţi, lorzi şi cetăţeni s-au asociat şi au jurat să înapoieze templul creştinilor din Ţara Sfântă şi să se ocupe cu readucerea arhitecturii la funcţia de bază. Ei s-au pus de acord asupra mai multor semne şi cuvinte simbo­lice antice extrase din izvoarele religiei pentru o se recunoaşte între păgâni şi sarazini.

Aceste semne şi cuvinte nu le erau comunicate decât acelora care promiteau solemn, şi uneori chiar la poalele altarului, să nu le dezvăluie. Prin urmare, această promisiune sacră nu era un jurământ mizerabil, aşa cum a fost numit, ci o legătură respectabilă menită să îi unească pe creştinii de toate naţionalităţile într-o singură frăţie.

La ceva timp după aceea, ordinul nostru a format o legătură intimă cu Cavalerii Sfântului loan din Ieru­salim. Din când în când lojele noastre se numeau Lojele Sfântului loan…

Regii, prinţii şi lorzii s-au întors din Palestina pe pământurile lor şi au înfiinţat diverse loje. În vremea ultimei cruciade existau deja multe loje în Germania, Italia, Spania, Franţa şi de atunci şi în Scoţia, datorită legăturilor strânse între francezi şi scoţieni.

James, lord steward al Scoţiei, era Marele Maestru al Lojei înfiin­ţate Ia Kilwinning, în vestul Scoţiei, în 1286, la scurt timp după moartea lui Alexandru al III-lea, rege al Scoţiei şi cu un an înainte de urcarea pe tron a lui John Baliol. Acest lord i-a primit în loja lui ca francmasoni pe conţii de Gloucester şi Ulster, unul englez, celălalt irlandez.

Lojele şi ritualurile noastre au fost neglijate în majoritatea locurilor şi de aceea dintre atât de mulţi istorici, numai cei din Marea Britanie vorbesc despre ordinul nostru. Cu toate acestea, ordinul şi-a păstrat splendoarea printre acei scoţieni cărora regii Franţei le-au încredinţat, timp de mai multe secole, paza persoanelor lor regale.

Din insulele britanice, arta regală revine acum în Franţa sub domnia celui mai binevoitor dintre regi, a cărui umanitate animă toate virtuţile sale şi prin mijlocirea unui mentor care a realizat tot ce putea fi mai fabulos.

În vremurile cele bune, când dragostea de pace va deveni virtutea eroilor, această naţiune [Franţa], una dintre cele mai spirituale din Europa, va fi centrul ordinului. Aceasta va înveşmânta munca, statutul şi obiceiurile noastre în graţie, delicateţe şi bun-gust, calităţi esenţiale ale ordinului, ale căror fundamente sunt înţelepciunea, puterea şi frumu­seţea geniului.

Astfel, abilul orator scoţian a susţinut că francmasonii originali nu erau lucrători în piatră analfabeţi, ci nobili care juraseră să reconstruiască templul lui Dumnezeu pe pământ în Ţara Sfântă şi că lordul Steward al Scoţiei a devenit primul Mare Maestru al singurei loje supravieţuitoare de la Kilwinning în 1286.

Prin urmare, Scoţia era singura ţară despre care putea spune cu sinceritate că a menţinut o legătură neîntreruptă cu tradiţia francmasoneriei de la sfârşitul cruciadelor şi până în prezent. În plus, Ramsay s-a străduit să evidenţieze scopurile intelectuale care erau parte esenţială a francmasoneriei şi a declarat fără echivoc că acest climat spiritual al Franţei era pista de lansare per­fectă a unei reînnoiri viabile a acestei antice şi nobile arte.

Oraţia cavalerului a fost publicată de două ori – o dată într-un ziar obscur şi apoi în Almanach des Cocus, în 1741, care a circulat foarte mult şi a stimulat un interes conside­rabil pe tot cuprinsul Franţei.

cocus

Pagina de titlu a Almanach des cocus, unde s-a tipărit tot textul oraţiei cavalerului Ramsey în 1741.

Clasa franceză de mijloc şi intelectualii care ezitaseră să se alăture unei organizaţii care descindea din lucrători manuali deveniseră acum extrem de entuziaşti, pentru că, într-adevăr, o frăţie care era moştenitoarea ordinelor cavalereşti medievale era cu totul altceva.

Entuziasmul pentru francmasonerie a străbă­tut Franţa atrăgându-i pe toţi cei cu pretenţii de nobili, cavaleri, aventurieri şi fraţi spirituali. Totuşi, după spusele autorului englez, Laurence Gardner, exista o diferenţă distinctă şi substanţială între sistemul tradiţional de grade rosicrucian folosit de francmasonii iacobiţi în Franţa şi noul sistem de grade şi ritualuri care, se pare, a apărut numai ca urmare a oraţiei lui Ramsay, cunoscut sub numele de Ritul vechi, şi acceptat cu un sistem de 33 de grade.

În ciuda numelui, acest sistem nu trebuie confun­dat nici cu cel practicat de francmasoni sub jurisdicţia Marii Loje a Anticilor din Anglia, nici cu cel al francma­sonilor vechi şi acceptaţi din Scoţia.

Deşi Ramsay nu este cu siguranţă responsabil de inventarea sistemului cu 33 de grade, în mod sigur a devenit popular ca o consecinţă directă a oraţiei lui şi a devenit cunoscut sub numele de Ritul scoţian pentru a-l deosebi de riturile englezeşti care erau deja folosite în Franţa ca urmare a ascensiunii lojelor de acolo sub egida marilor loje din Anglia.

Multe dintre noile grade „supli­mentare” le-au conferit purtătorilor o strălucire cavale­rească, iar aceştia erau comparaţi cu membrii entuziaşti ai vechilor ordine cavalereşti pe care le imitau. Cu toate acestea, adevărata influenţă scoţiană era încă prezentă pentru că în adevărata tradiţie democratică scoţiană, francmasoneria de rit scoţian se baza pe principiile fundamentale enunţate în Declaraţia de la Arbroath în 1310.

Majoritatea istoricilor masoni care pretind că aparţin de Marea Lojă Unită a Angliei sunt extrem de critici la adresa lui Ramsay şi susţin că aceste „grade superioare” sunt pur şi simplu inventate. Totuşi, validitatea acestei abordări este îndoielnică, deoarece s-au găsit numeroase documente şi scrisori care indică faptul că gradele superi­oare existau şi înainte de discursul lui Ramsay.

În plus, Ramsay sublimase descendenţa din ordinul Sfântului loan şi nicăieri în oraţia lui nu pomenise de cavalerii templieri dar, în ciuda comentariilor lui Laurence Gardner citat mai sus, referinţele şi influenţa templieră predomină în aceste „noi” grade superioare.

Istoricul mason Cyril N. Batham susţine pe drept că „toate acestea sunt confuze”, dar nu există nicio îndoială asupra faptului că lojele iacobite şi noul rit scoţian a jucat un rol crucial în răspândirea ideii unei moşteniri templiere puternice şi distincte care răzbate din francmasonerie.

Este posibil ca Ramsay, catolic convertit devotat, să fi sperat ca prin oraţia lui, care susţine că francmasoneria descinde din cruciaţi în general şi din cavalerii Sf. loan în special, să facă ordinul să pară acceptabil pentru papalitate.

Totuşi, intenţia lui a fost greşită pentru că în 1738, după promulgarea încă unei bule papale antimasonice, In Eminenţi Apostolatus Specula, care interzicea catolicilor să se alăture francmasoneriei sub pedeapsa excomunicării, o copie a oraţiei lui Ramsay a fost arsă în public la Roma.

După aceasta, Ramsay pare să fi dispărut de pe scena masonică, pentru că se pare că valora mai mult devota­mentul religios şi loialitatea faţă de Sfânta Biserică Mamă decât entuziasmul de netăgăduit pentru francmasonerie.

Teoria originii a lui Ramsay

Fondatorii noştri nu erau simpli lucratori in piatră… ci şi prinţi religioşi şi luptători, care aveau rolul de a ilumina, edifica şi proteja templele existente în înaltul cerului.

Legătură cu cavalerii templieri?

Influenţa tradiţiei templiere asupra francmasoneriei a devenit şi mai evidentă câţiva ani mai târziu când cava­lerul de Berage a scris un pamflet în 1747, care spunea următoarele lucruri despre originea francmasonilor:

Acest ordin a fost instituit de către Godefroi de Bouillon în Palestina în 1330, după decăderea armatelor creştine şi a fost comunicat masonilor francezi la ceva timp după şi numai unui număr restrâns, ca răsplată pentru serviciile îndatoritoare pe care le-au adus unora dintre cavalerii noştri englezi şi scoţieni, de unde provine adevărata masonerie.

Loja lor metropo­litană se află pe muntele Heredom, unde s-a tinut prima lojă din Europa, şi care există în toată splendoa­rea lui. Consiliul general încă se ţine acolo şi este sigiliul Marelui Maestru Suveran aflat în oficiu. Acest munte este situat între vestul şi nordul Scoţiei la 96 km de Edinburgh.

Acest fragment dovedeşte faptul că ideea legăturii dintre cavalerii cruciaţi şi loja Heredom din Kilwinning s-a răspândit în 1747. Ceva mai târziu, în 1766, baronul Tschoudy a scris în Etoile Flamboyante că originile cruciate ale francmasonilor erau recunoscute oficial în loje.

Candida­ţilor la iniţiere li se spunea că mai mulţi cavaleri au pornit să salveze locurile sfinte din Palestina din mâna sarazinilor şi „au format o asociaţie sub numele de francmasoni, indi­când astfel principala lor dorinţă, aceea de a reconstrui templul lui Solomon”.

În plus, spune că aceştia au adoptat diverse semne, influenţe şi parole ca să se apere de sara­zini, iar în cele din urmă, la fel ca Ramsay susţin că „socie­tatea noastră… a fraternizat la înfiinţarea ordinului cu cavalerii Sfântului loan din Ierusalim, de la care se pare că francmasonii au împrumutat obiceiul de a-l considera pe Sf. loan patronul întregului ordin în general”.

O altă teorie foarte disputată a originilor templiere a francmasoneriei apare la examinarea acţiunilor unui per­sonaj controversat din cercurile masonice europene din secolul al XVIII-lea, baronul Karl Gotthelf von Hund.

Care este adevărul, dacă poate fi descoperit, ce se ascunde sub povestea acestui om controversat şi influent?

Baronul Von Hund: ritul respectării stricte a regulilor

Baronul Karl Gotthelf von Hund (poză principală) este amintit ca fondatorul aparent al masoneriei rectificate, cunoscută mai bine sub numele de Ritul respectării stricte a regulilor.

Conform istoricilor masoni care susţin afirmaţiile Marii Loje Unite a Angliei, baronul este descris ca „nobilul saxon care a fost unul dintre primii propagatori ai mitului templier în franc­masonerie şi creatorul entuziast al riturilor templiere”.

Ritul lui, care a luat numele de Ritul strictei respectări a regulilor pentru a se deosebi de francmasoneria engleză, a fost creat în 1764 şi s-a răspândit rapid în statele germane. În cadrul acestui rit bine structurat şi disciplinat, fraţii erau cavaleri unşi care jurau ascultare absolută ordinelor lui von Hund şi ţineau ceremonii somptuoase în superbe ţinute cu însemnele funcţiei. Această aparentă reînviere a templie­rilor în cadrul francmasoneriei are la bază o teorie potrivit căreia cavalerii templieri originali erau custozii doctrinelor secrete care erau adevărata sursă a francmasoneriei. Von Hund susţine că a fost iniţiat în ordin de anumiţi „superiori necunoscuţi”, printre care şi înseşi Bonnie Prince Charlie. Printre alţii, istoricii Marii Loje Unite privesc dispreţuitor ceea ce susţine von Hund şi spun că prinţul Charles Edward Stuart a negat orice implicare în francmasonerie atunci când a fost întrebat despre aceasta în 1777.

Astfel, von Hund este numit visător şi se pare că pe bună dreptate. Totuşi, ca urmare a cercetării lui Michael Baigent şi Richard Leigh au fost descoperite anumite fapte care divulgă informaţii ascunse susţinând adevărul celor spuse din von Hund şi oferă motive serioase pentru reevaluarea atât a situaţiei baronului, cât şi a Ritului respec­tării stricte a regulilor.

Von Hund era deja francmason de câţiva ani când a început să popularizeze acest rit şi să susţină originile templiere ale francmasoneriei. El spunea că a fost introdus în această formă de francmasonerie templieră în 1743 de către lordul Clifford, conte de Kilmarnock, Charles Radclyffe, conte de Derwentwater şi un „superior necunoscut” numit numai as eques a penna rubra, Cava­lerul Penei Roşii.

La scurtă vreme după această iniţiere, von Hund a fost prezentat prinţului Charles Edward Stuart, despre care a presupus în mod incorect că era unul dintre superiorii necunoscuţi. Motivele pentru care von Hund este numit şarlatan de către mulţi dintre contemporanii săi şi de către unii dintre istoricii moderni sunt reprezentate de identificarea greşită de către Hund a lui Bonnie Prince Charlie drept unul dintre superiorii necunoscuţi şi faptul ca fusese abandonat de către ei.

Totuşi, ceea ce mulţi dintre criticii lui recenţi nu ştiu sau au ales să ignore cu bună ştiinţă este faptul că identitatea şi soarta tuturor celor care l-au iniţiat pe baron este acum înscrisă în arhive.

La doi ani de la iniţierea lui von Hund a început revolta scoţienilor împotriva dinastiei hanovriene din 1745. După bătălia de la Culloden, unde mulţi iacobiţi au fost distruşi definitiv, prinţul Charles Edward Stuart a fugit în Franţa, iar contele de Kilmarnock a fost executat, la fel şi Charles Radclyffe.

batalia-culloden

Reprezentare a bătăliei de la Culloden, din 16 aprilie 1746, ultima bătălie de scindare ce avea să fie purtată pe pământ britanic. Forţele lui Bonnie Prince Charles au fost zdrobite de către armata englezească în fruntea în care se afla ducele de Cumberland.

Identitatea şi soarta Cavalerului Penei Roşii au fost necunoscute celor mai mulţi oameni până când Baigent şi Leigh şi-au publicat importanta lucrare masonică The Temple and the Lodge în 1989.

Autorilor li s-a permis accesul în arhiva unui grup cunoscut sub numele de Stella Templum şi au descoperit într-o colec­ţie de documente o scrisoare a Cavalerului Penei Roşii, numit Alexander Montgomery, al zecelea conte de Eglington, care murise şi el până la prima promulgare a „noului” rit de către von Hund. Astfel că „părăsirea” lui von Hund de către superiorii necunoscuţi a survenit ca urmare a morţii lor premature după înfrângerea revoltei din 1745. Deci, von Hund spunea adevărul.

După înfrângerea zdrobitoare a revoltei din 1745, francmasoneria iacobită – aşa de strâns legată de cauza discreditată a stuarzilor – a început să dispară. Unele dintre ritua­lurile ei, modificate în mod corespunzător de Marea Lojă a Angliei, au supravieţuit sub numele de „grade superioare” oferite de către Marea Lojă Irlandeză.

Altele s-au stre­curat în ritul scoţian, iar unele au supravie­ţuit în Ritul observării stricte a regulilor al lui von Hund. Astfel, aşa-numita năzărire a lui von Hund era adevărată. În plus, ritul lui s-a răspândit în toată Europa şi a ajuns în cele din urmă în coloniile nord-americane, ,iar mai târziu în Canada şi Statele Unite ale Americii, unde în scurt timp a prins rădăcini şi a înflorit printre exilaţii şi deportaţii lacobiti, care fuseseră stabiliţi aici cu forţa.

După cum am văzut, cel puţin în primii ani, francma­soneria a avut perspective politice diferite şi chiar şi azi, in gândirea colectivă, este asociată cu exercitarea unei profunde influenţe politice, care pare să contrazică interzicerea îndelungată a discuţiilor pe teme religioase sau politice la întâlnirile lojei. Acest conflict aparent între modul în care este percepută de către public şi propriile decla­raţii ale francmasoneriei poate fi stins numai prin exa­minarea în detaliu a diverselor facţiuni francmasone în timpul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea.


Consolidarea şi scindarea

Francmasoneria interzice discuţiile despre religie şi politică şi iniţial înfloreşte sub patronaj regal, dar suferă sciziunile care influenţează francmasoneria chiar şi în zilele noastre.

Viaţa europenilor din secolul al XVI-lea era foarte diferită de viaţa celor de astăzi. Fiecare dintre regatele ei era supusă unor sciziuni sociale şi de clasă, iar în multe dintre ele, inclusiv Anglia, sciziunea socială era exa­cerbată de dispute religioase acerbe.

Sub aparenţa unei societăţi stabile, Anglia era măcinată de schisme religiose şi neîncredere ce alimentau conflictul. Protestanţii fuse­seră arşi pe rug ca martiri în timpul domniei reginei Maria, iar catolicii erau aproape întotdeauna acuzaţi de complot împotriva tronului. Astfel, sub domnia regelui Carol I, fiul primului monarh al casei Stuart, regele James I al Angliei, a izbucnit războiul civil.

Era o luptă între rege şi parlament înrăutăţită de suspiciunea potrivit căreia regele avea sim­patii catolice şi era exacerbat de idealurile puritane şi pro­testante stricte ale multora dintre parlamentari. În cele din urmă, războiul s-a încheiat cu execuţia regelui şi dom­nia puritanului Oliver Cromwell, care a instituit Republica Engleză.

În acest război fratele a luptat împotriva fratelui, aristocraţii au luptat în ambele tabere, iar oamenii de rând, atât catolici, cât şi protestanţi au suferit enorm. În punctul culminant al acestui război civil brutal şi separator, s-a petrecut iniţierea unuia dintre cei mai celebri francma­soni timpurii din Anglia.

Elias Ashmole era cărturar şi regalist capturat de for­ţele parlamentare. Pus sub arest la domiciliu de către cei care l-au luat prizonier, după ce îşi dăduse cuvântul, Ash­mole a fost încartuit alături de cumnatul lui, un susţinător fervent al cauzei parlamentare.

Pentru iniţierea fratelui Elias Ashmole s-a creat special o lojă şi , în mod surprinză­tor, era formată dintr-un grup mixt de regalişti şi parlamen­tari. Acest lucru a fost posibil deoarece francmasoneria, încă de la început, a fost o frăţie în care discuţiile despre religie şi politică erau strict interzise.

Adevărata dragoste de frate, sau toleranţa, ca să folosim o expresie comună, evidenţiază asemănările care îi unesc pe oameni şi nu diferenţele care au tendinţa să-i despartă. Astfel, în pri­mele înregistrări este evident că frăţia francmasonă era una dedicată credinţei în Dumnezeu şi cele trei mari prin­cipii ale iubirii fratelui, milosteniei şi adevărului.

Totuşi, francmasonii acelei vremi nu erau singurii care doreau să pună capăt disputelor religioase şi politice şi nici nu erau singurii care doreau să trăiască în armonie şi să lucreze pentru binele societăţii.

Misteriosul ordin al rosicrucienilor exista cu siguranţa înainte ca francmasoneria să fie făcută publică. Adepţii lui formau un „colegiu invizibil” de bărbaţi cu gândire asemă­nătoare sî care erau iluminaţi spiritual, iar influenţa lor – chiar şi în secolul XXI – este recunoscută ca fiind una profundă.

Multe dintre figurile formatoare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au recunoscut influenţele rosicruciene în gândirea lor. Aceştia au devenit cunoscuţi sub numele de „invizibilii”. Strămoşii lor spirituali imediaţi erau cel mai probabil cei din societatea cunoscută sub numele de orden der Unzertrennlichen sau Indissolubisten.

Înfiinţată în 1577, aceasta avea printre membri proprietari de topitorii şi meşteşugari topitori. În mod surprinzător, alchimia era principalul lor interes. Un indiciu al credinţei unor anumiţi masoni de secol XVII în presupusele origini templiere ale francmasoneriei poate fi găsit în traducerea lui Heinrich Cornelius Agrippa a cărţii Of Occult Philosophy, care a fost publicată pentru prima oară în Anglia, în anul 1651. Versiunea originală în latină conţinea o sin­tagmă care spune „detestabila erezie a templierilor”, care în traducerea în limba engleză devine „detestabila erezie a vechilor clerici”.

Alţii susţin că un număr de iniţiaţi s-au reunit într-o reţea internaţională cu savanţi moderaţi în tradiţia lui Erasmus pentru a forma „cea de-a treia forţă”, o mişcare de moderaţie creată pentru a combate atât excesele cato­licilor, cât şi pe cele ale protestanţilor – un grup care, împreună cu mişcarea ezoterică olandeză cunoscută sub numele de „Familia Iubirii” au format „Colegiul Invizibil”, ai cărui membri se aflau în permanentă corespondenţă.

Un astfel de colegiu, sub îndrumarea francmasonilor englezi de marcă, a ieşit în cele din urmă din anonimat şi a înfiin­ţat Societatea Regală din Anglia.

john-wilkins

Dr. John Wilkins, un francmason de seamă care, împreună cu alţi membri ai francmasoneriei, precum Elias Ashmole şi Sir Robert Moray, a contribuit la înfiinţarea societăţii regale.

Societatea regală a fost înfiinţată de un grup de oameni de ştiinţă, inclusiv francmasonii Elias Ashmole, Dr. John Wilkins şi Sir Robert Moray, toţi bărbaţi cu profunde convingeri religioase, dar care erau aşa de stânjeniţi de restricţiile impuse asupra avansului cunoştinţelor prin religie, încât şi-au dedicat întâlnirile chestiunilor pur ştiinţifice şi au interzis orice discuţie despre religie în cadrul acestora.

Acest lucru venea în întâmpinarea unuia dintre principiile fundamentale ale francmasoneriei; în plus, s-a sugerat – şi pe bună dreptate – că avea rolul de a proteja societatea abia născută de persecuţia şi oprimarea religioasă şi de a promova dezbaterea ştiinţifică.

Astfel a luat fiinţă un moştenitor durabil şi valoros al tradiţiei masonice, o socie­tate care avea să contribuie la crearea fundaţiilor pentru progresul ştiinţei şi dezvoltarea lumii moderne. Aproxima­tiv în aceeaşi perioadă ca şi înfiinţarea Societăţii Regale de către francmasonii englezi, Sfânta Biserică l-a pus pe Galileo sub arest la domiciliu şi i-a interzis să publice rezultatele cercetării lui.

Con­trastul extrem între atitudinea maso­nică faţă de învăţare şi cea a Bisericii avea să se repete secole mai târziu în atitudinile lor faţă de democraţie.

În scurta existenţă a Republicii Engleze, în timp ce Cromwell dom­nea peste Anglia, iar prinţul Charles, care a devenit mai târziu regele Charles al ll-lea, era exilat în Olanda, o parte din lojele masonice din Anglia au păstrat legătura cu el.

charles-1

Regele Charles I, în timpul domniei căruia a izbucnit Războiul Civil. Deşi protestant, Charles a fost bănuit de simpatii catolice. A fost executat la 30 ianuarie 1649.

Acţionând ca un cvasiserviciu de inteligenţă, fraţii masoni l-au ţinut pe prinţul exilat la curent cu parcursul politic al Angliei. Unele autorităţi sus­ţin că după restaurare, în semn de recunoştinţă faţă de aceste loje, a devenit patronul Societăţii Regale, pe care o înfiinţaseră acestea. Totuşi, când casa Stuarzilor a fost detronată şi înlocuită, în cele din urmă, de dinastia hanovriană, alianţa existentă între unii francmasoni şi Stuarzi a devenit un motiv puternic de nelinişte pentru franc­masoneria din Anglia şi, prin urmare, un număr de loje şi numărul total de membri au fost serios reduse.

Această situaţie s-a înrăutăţit după înfrângerea revoltei scoţiene din 1715. În Anglia a avut loc o vânătoare de vrăjitoare a cărei ţintă era orice presupus susţinător iacobit. La acea vreme, mulţi masoni au părăsit franc­masoneria în grabă. Dacă francmasoneria avea să continue în Anglia trebuia să se schimbe radical şi să renunţe la orice urmă de simpatie iacobită sau mân­drie vizavi de originile scoţiene.

Volumul revizuit, Book of Constitutions, scris de Dr. James Anderson in 1738 dezvăluie faptul că, în 1716, mai existau doar patru loje, care trebuiau să îşi exprime imediat loialitatea faţă de regele George I. Anderson consem­nează următoarele:

Regele George I a intrat în Londra într-un mod somptuos Ia 20 septembrie 1724. şi după încheierea revoltei – 1716 d.Chr. -puţinele loje din Londra… au crezut de cuviinţă să se reuneoscă sub un Mare Maestru ca semn de uniune şi armonie. Lojele reunite au fost:

  1. A Gâstei şi Riglei în curtea bisericii Sf. Paul
  2. A Coroanei pe Aleea lui Parker lângă Aleea Drury
  3. A Tavernei Mărului în Strada Charles, Covent Garden
  4. A Mesagerului şi Tavernei Strugurelui în Channel-Row, Westminster

Acestea şi unii dintre fraţii mai bătrâni s-au întâlnit la Taverna Mărului şi după ce l-au înscăunat pe cel mai bătrân Mare Maestru, s-au unit în Marea Lojă pro Tempore şi imediat au reluat Comunicarea Trimes­trială a Oficialilor Lojelor (numite Marea Lojă), au decis să ţină o Adunare şi Sărbătoare Anuală şi să aleagă un Mare Maestru dintre ei, ca să aibă un Frate Nobil în fruntea lor.

Cuvântul „a relua” implică faptul că unele dintre aceste chestiuni „noi” fuseseră practici standard la un moment dat şi căzuseră în dizgraţie.

Totuşi, lipsa înregistrărilor care împiedică cercetarea noastră a istoriei francmaso­nilor face ca aprobarea sau infirmarea acestei afirmaţii să fie imposibilă. Intenţiile lor de loialitate au fost enunţate explicit prin dorinţa lor expresă de a avea „un Frate Nobil în fruntea lor”. Acest lucru desigur că nu reprezenta o noutate.

Regele James I al Angliei fusese conducătorul lor titular în urmă cu un secol, iar noua „Mare Lojă” îşi declara făţiş intenţia de a avea un nou conducător din dinastia hanovriană. În volumul lui revizuit, Book of Constitutions, Anderson a inventat o versiune fictivă şi inexactă a istoriei masonice care a fost menită să distan­ţeze francmasoneria de adevăratele ei origini scoţiene.

El susţine că francmasoneria engleză a început în York în timpul domniei regelui Athelstan cu un ansamblu de masoni convocaţi de prinţul Edwin in 926, teorie de Robert Graves. Între timp, Marea Lojă a continuat să se dezvolte: în 1721, ducele de Montague a devenit primul Mare Maestru nobil, iar lojele din afara Londrei au început să îi recunoască autoritatea.

duke de montague

Ducele de Montague, primul nobil ales Mare Maestru al Marii Loje în Londra în 1721 şi a cărui conducere a început să fie recunoscută de lojele din afara Londrei.

Până în 1730, luase sub aripa sa peste 100 de loje şi începuse să exercite un rol de supraveghetor, numind Mari Maeştri Regionali care să administreze lojele regionale şi să stimuleze interesul în francmasonerie pe tot cuprin­sul tării.

Se pare că până în 1688, în Irlanda exista cel puţin o lojă, cel mai probabil la Colegiul Trinity, Dublin. Înre­gistrările primilor ani de francmasonerie în Irlanda s-au pierdut din păcate. Totuşi, un articol apărut în ziarul Dublin Weekly Journal spune că Marele Maestru şi Marii Ofiţeri s-au întâlnit cu reprezentanţii a şase loje din Dublin pentru a alege noi ofiţeri ai Marii Loje, astfel că prima Mare Lojă Irlandeză exista înainte de publicarea acestui articol la 26 iunie 1725.

O altă Mare Lojă a fost înfiinţată la Munsterîn 1726, iar cele două Mari Loje au fuzionat în 1731. Scoţia a înfiinţat prima Mare Lojă în 1736.

Marea Lojă a Scoţiei a luat fiinţă după întâlnirea Marilor Maeştri şi Paznici ai lojelor scoţiene care a avut loc la capela Sf. Maria pe 30 noiembrie 1736. Nu ştim cu siguranţă câte loje existau în Scoţia la acea vreme, dar numai 32 au avut reprezentanţi la această întâlnire importantă.

Familia St. Clair de Roslin era moşteni­toarea Marilor Maeştri ai breslelor scoţiene. Apoi, în ziua decisivă a Sfântului Andrei în 1736, Sir William St. Clair de Roslin a demisionat oficial din funcţia de „patron ereditar şi protector al meşteşugarilor zidari” pentru a înfăptui crearea „Marii Loje a Masonilor Străvechi, Liberi şi Acceptaţi din Scoţia”.

Procesele verbale ale întâlnirii spun că:

…William St. Clair, conte de Orkney şi Caithness, baron de Roslin etc., etc. a primit această funcţie de la regele James al ll-lea. El a fost reprezentantul acestor loje, a propagat arta regala şi a construit Capela de la Roslin, acea capodoperă a arhitecturii gotice.

Maso­neria a început acum să-si răspândească influenţa benignă în ţară şi mulţi nobili şi clădiri impresionante au fost ridicate de către prinţ şi de către nobili în timpul Morelui Maestru Roslin. Printr-un alt act al aceluiaşi rege James al ll-lea, această funcţie i-a fost acordată ereditar lui William St. Clair şi moştenitorilor şi succesorilor baronatului de Roslin; iar această fami­lie a continuat în această direcţie fără întrerupere până în anii din urmă…

William St. Clair de Roslin (un adevărat mason şi un domn sincer şi binevoitor, care a moştenit virtuţile predecesorilor lui, dar nu şi averea lor) a fost obligat să administreze moşia şi neavând copii se decide ca funcţia de Mare Maestru, ocupată acum de el, să devină vacantă la moartea lui;… ca Mare Maestru ereditar peste toată Scoţia, a convocat această întâlnire pentru a stabili un plan adecvat de alegere a unui Mare Maestru; şi pentru a promova o acţiune aşa de lăudabilă, a propus să lase în mâinile frăţiei sau ale oricărei persoane aleasă de aceasta toate drepturile, titlul şi orice altceva ar deţine el sau succesorii lui în calitate de Mare Maestru peste masonii din Scoţia…

Se spune că renunţarea lui Sir William din funcţia de Mare Maestru a fost acceptată cu părere de rău, iar fraţii adunaţi au dispus:

 

…nu au putut oferi această înaltă distincţie nici unui olt frate mai calificat sau mai îndreptăţit decât William St. Clair de Roslin, ai cărui strămoşi s-au aflat mult timp în fruntea frăţiei şi s-au achitat întotdeauna de sarcini cu onoare şi demnitate. Prin urmare, prin vot unanim, William St. Clair de Roslin o fost proclamat Mare Maestru Mason al întregii Scoţii şi fiind înscăunat a fost instalat, salutat, omagiat şi recunoscut ca atare.

Acest lucru a adus o purificare, iar relatările diplomate tind să ascundă faptul că, aşa cum au descoperit cercetă­torii masoni moderni ai acestui eveniment, alegerile au fost probabil în întregime fraudate. Indiferent de situaţie, se poate dovedi că Sir William şi-a ocupat „noua” funcţie cu o distincţie considerabilă.

Între timp, dincolo de graniţe, aparenta autoritate a Marii Loje a Angliei a fost pusă la încercare în 1751 când o rivală a Marii Loje, numită Marea Lojă a Anticilor, a apă­rut în Londra. Formată aparent în special din masoni irlandezi care susţineau că Marea Lojă originală s-a îndepărtat de practicile vechi şi vene­rate şi a modificat ritualurile, Marea Lojă a Anticilor a devenit rapid un rival redutabil pentru Marea Lojă a Angliei. Relaţiile dintre cele două rivale erau departe de a fi frăţeşti.

Niciuna dintre ele nu o recunoştea pe cealaltă; şi ambele creau loje rivale atât acasă, cât şi dincolo de graniţe, iar în curând anticii au stabilit cores­pondenţe frăţeşti atât cu Marea Lojă a Irlandei, cât şi cu Marea Lojă a Scoţiei.

Anticii au creat un nou obicei care aducea beneficii incalculabile în ceea ce privea răspândirea francmasoneriei în Imperiul Britanic: oferirea de garan­ţii de călătorie lojelor înregimentate în armata britanică. Astfel, francmasoneria călătorea ori­unde staţiona regimentul, în Anglia, în coloniile nord-ame- ricane sau în India. Ruptura între Marea Lojă a Angliei şi antici a fost prima dintre numeroasele schisme ale frăţiei care jurase să promoveze fraternitatea.

O altă complicaţie a apărut în 1761 când încă o lojă, din York, a susţinut că este Marea Lojă a întregii Angliei.

Această situaţie cu potenţial distructiv nu a fost rezolvată până în momentul în care două mari loje s-au unit în 1813 sub titlul de Marea Lojă Unită a Angliei. În Europa, la început lucrurile s-au mişcat încet şi nu sunt multe probe care să susţină existenţa francmaso­neriei, aşa cum o ştim azi, cu mult înainte de 1720.

Totuşi, până în 1730 se înfiinţaseră loje în Franţa, Ger­mania, Belgia, Olanda şi Spania şi o alta la Florenţa în Italia. Membrii italieni ai lojei florentine au atras atenţia nedorită a Inchiziţiei şi în scurt timp acea lojă a fost prac­tic restrânsă la membri străini. Exilul iacobiţilor a reuşit să determine crearea unei loje în Roma, cu ceva timp îna­inte.

Francmasoneria s-a răspândit în Europa ca urmare a numirii de Mari Maeştri Regionali de către Marea Lojă Engleză. Totuşi, la început francmasoneria a prins cu greu rădăcini în Franţa şi era limitată la un grup restrâns de aristocraţi care îşi aprofundau cunoştinţele ezoterice, pentru că ideea de membru al unei societăţi care susţi­nea că descinde din masonii medievali nu prezenta prea mare interes pentru clasa de mijloc sau intelectualii francezi din acea vreme.

Acest lucru avea să se schimbe dramatic în scurt timp şi avea să influenţeze dezvoltările politice, culturale şi sociale nu numai în Franţa, ci şi în întreaga lume. Acesta a fost rezultatul unui discurs care nu a fost ţinut de un francez, ci de către un exilat iacobit scoţian – cel care a rămas în istorie cu numele de Cavalerul Ramsay.


Francmasoneria embrionară

Sub îndrumarea familiilor Rex Deus, masonii medievali au început să evolueze în direcţia fracmasoneriei moderne, încorporând multe dintre idealurile gândirii renascentiste.

În timpul Renaşterii, familiile Rex Deus au exercitat o profundă influenţă asupra celor care, la prima vedere, nu păreau a fi opţiuni prea bune: Sandro Filipepi, cunoscut mai bine sub numele de Botticelli, era adept al curentului ermetic şi discipol al lui Verrocchio, maestrul care l-a instruit pe Leonardo da Vinci.

Reputaţia istorică a lui Leonardo de adept al ezoteriei este bine cunoscută: este descris ca rosicrucian, având totodată şi o formaţie eretică. Robert Fludd, autorul uneia dintre cele mai cuprinzătoare compilaţii scrise vreodată despre filozofia erme­tică, despre care se spune că era rosicrucian şi unul dintre principalii cărturari responsabili de traducerea unei ver­siuni autorizate a Bibliei.

Preotul şi alchimistul Johann Valentin Andrea era rosicrucian de marcă şi autor al Mani­festelor Rosicruciene de la jumătatea secolului al XVIl-lea. Totuşi, acestea nu au fost singurele persoane selectate de către familiile Rex Deus pentru a le transmite învăţă­turile lor.

Înainte şi în timpul construirii Capelei Rosslyn, anumiţi membri au fost selectaţi cu atenţie din breslele operative pentru a fi instruiţi în cunoştinţele sacre de ştiinţă, geome­trie, istorie, filozofie şi învăţăturile secrete ale Rex Deus.

Prin urmare, Scoţia – şi în special Midlothian – a devenit farul călăuzitor al dreptăţii şi iluminării, pentru că această nouă frăţie de „zidari” liber speculativi au creat instituţii caritabile care să îi sprijine pe membrii mai săraci ai comu­nităţii, iar breslele lor puneau bani deoparte pentru fraţii mai puţin norocoşi.

Ei au fost prima instituţie caritabilă înfiinţată în Scoţia, care nu era controlată de Biserica Cato­lică. Într-adevăr, există posibilitatea să fie prima astfel de organizaţie de binefacere din Europa.

Construirea Capelei Rosslyn a implicat reunirea unui grup mare de zidari din toate colţurile Europei, ceea ce i-a oferit contelui William posibilitatea de a dezvolta acest tip de organizaţie. Funcţia lui de Mare Maestru ereditar al tuturor breslelor din Scoţia, autoritatea asupra curţii maso­nice din Kilwinning şi simbolismul masonic din Capela Rosslyn, demonstrează faptul că avea mijloacele, motivul şi şansa de a juca un rol formator şi influent în transforma­rea breslelor meşteşugăreşti în precursoarea francmaso­neriei modeme speculative.

regele-james-vi

Regele James al VI-lea al Scoţiei, a fost iniţiat în Loja Scone în 1601, iar când a devenit regele James I al Angliei a introdus breslele negustoreşti şi meşteşugăreşti în francmasonerie.

Frăţia aflată în ascensiune nu recunoştea bariere de clasă şi în cele din urmă l-a inclus şi pe regele James al VI-lea al Scoţiei, care a fost iniţiat în francmasonerie în cadrul Lojei din Perth şi Scone în 1601.

Atunci când a devenit regele James I al Angliei, doi ani mai târziu, avea nevoie de aliaţi influenţi pentru a contra­balansa puterea aristocraţiei britanice servante, pe care i-a găsit printre breslele negustoreşti şi meşteşugăreşti din Anglia pe care le-a iniţiat în francmasonerie.

Cea mai veche dovadă documentară a iniţierii în francmasonerie în Anglia datează din 1640, în timpul domniei fiului lui, regele Carol I.

Secretul implicit al francmasoneriei timpurii pune pro­bleme insurmontabile celor care evaluează întregul spec­tru al izvoarelor ezoterice care s-au reunit pentru a forma frăţia şi ridică bariere ce ne împiedică să ne formăm o părere clară despre situaţia din fiecare ţară, care a influ­enţat dezvoltarea la nivel local şi naţional.

În Scoţia, franc­masoneria a luat o formă democratică încă de la început şi a continuat în acelaşi stil. Acolo, tradiţia păstrării gnozei sacre într-o ierarhie ascendentă a gradelor a rămas intactă şi extrem de sofisticată. Aceasta a dus în cele din urmă la dezvoltarea gradelor Arcei Regale ale francmasoneriei scoţiene şi, ca urmare a dezvoltărilor ulterioare din Franţa, la ritualul francmason scoţian, care încă se păstrează în stare relativ pură în unele părţi ale Europei şi Statelor Unite.

În Europa, francmasoneria a dezvoltat o tendinţă inerentă anticlericală şi anticatolică şi în primele două sau trei secole a menţinut o strânsă legătură cu frăţia scoţiană, atât cu cea de acasă, cât şi cu cea cu convingeri iacobite care trăia în exil.

Conform înregistrărilor ritualului respec­tării stricte a regulilor, masonii din lojele operative ale Companiei din Franţa a vizitat o lojă francmasonică în Aberdeen încă din 1361, începând o relaţie care a durat mai multe secole după. Lojele franceze de astăzi depun mari eforturi pentru a păstra cât mai mult posibil învăţă­turile ezoterice originale ale francmasoneriei.

Pe de altă parte, în Franţa, după ce francmasoneria s-a aliat cu Casa de Hanovra, tendinţa anticlericală aproape că a dispărut, iar francmasoneria din Anglia a început să fie percepută ca parte integrantă a Bisericii/institutiilor de stat.

Tradiţiile democratice inerente ale francmasoneriei scoţiene au exercitat o influenţă profundă şi de lungă durată asupra francmasoneriei americane aflate în ascensiune care tinde să explice calitatea înaltă a realizărilor membrilor de pe noul continent.

Aceşti bărbaţi posedau o mare pătrundere spirituală şi forţă morală care au devenit publice sub forma Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Această aprobare răsună­toare a libertăţii, democraţiei şi drep­turilor omului este adevărata şi trainica moştenire spirituală a aces­tei ramuri a francmasoneriei, pentru că mulţi dintre cei care au creat Constituţia americană erau fie francmasoni, fie rosicrucieni, inclusiv George Washington, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, John Adams şi Charles Thompson.

george-washington

Primul preşedinte al Statelor Unite, George Washington, purtând însemnele funcţiei masonice, stând pe “tabla de şah a bucuriei”

Practicile medievale alchimice şi-au găsit loc în simbo­lurile culturii americane precum vulturul, ramura de măslin, săgeţile, pentagramele, trunchiul de piramidă şi „ochiul lui Horus” atotvăzător care împodobeşte bancnotele, clădi­rile şi monumentele americane – toate indică spre influenţa fraternităţii mistice a francmasoneriei în viaţa americană.

Masonii filantropici

Primii francmasoni au creat primele instituţii caritabile din Scoţia care nu erau controlate de biserică şi care este foarte posibil să fie primele instituţii de binefacere înfiinţate în Europa.

Rex Deus în ritualul masonic

hiram-abif

Reprezentare din secolul al XVIII-lea al unuia dintre ritualurile de iniţiare în gradul al III-lea, cel mai probabil din Marele Orient al Franţei.

Între ritualul francmason şi tradiţia Rex Deus există anu­mite corespondenţe care sunt uşor de identificat. De exem­plu, între jurământul de discreţie al familiei Rex Deus, „Ca nu cumva gâtul meu să fie tăiat sau limba mea retezată” şi ritualul francmasonic de gradul l există o paralelă:

Existe câteva lucruri pe care jur solemn să le respect, fărâ eschivări, echivocuri sau rezerve mentale de orice fel sub pedeapsa tăierii gâtului meu, a smulgerii limbii mele din rădăcină şi a îngropării corpului meu în nisipul aspru al mării sub nivelul apei.

Sintagma „sau să mi se smulgă inima şi să mi se despice pieptul”, care este a doua parte a pedepsei pentru încălca­rea jurământului Rex Deus, îşi găseşte echivalentul în franc­masoneria de gradul II:

sub pedeapsa despicării părţii stângi a pieptului meu, a smulgerii inimii şi oferirii ei ca pradă păsărilor nesăţioase ale văzduhului sau animalelor lacome ale câmpului.

Ritualul francmason mai cuprinde alte două replici ale jurământului Rex Deus: „sau să mi se scoată ochii” în ritualul Cavalerului Vulturului Alb sub forma „sub pedeapsa rătă­cirii veşnice în întuneric absolut”.

Folosirea cuţitului ca ameninţare în cadrul jurământului este dublată în pedepsele enumerate pentru gradul de Maestru din Trecut:

Tăierea mâinilor mele de la încheieturi şi îndepărtarea braţelor mele de corp şi agăţarea lor pe pieptul meu, suspendate de gât, ca semn al infamiei până când timpul şi putreziciunea le vor distruge pe toate.

Sprijinul oferit de francmasoneria engleză dinastiei de Hanovra a dus, în cele din urmă, la descurajarea în mod activ a cercetărilor serioase în ceea ce privea adevăratele origini ale francmasoneriei de către Marea Lojă Unită a Angliei, pentru că doreau să şteargă referin­ţele originii scoţiene şi ale alianţei cu cauza stuarzilor.

Astfel că s-a operat o purificare a multor ritualuri scoţiene de practicile masonice englezeşti, dar, datorită cărturarului mason Dimitrije Mitrinovic, multe dintre aceste ritualuri au fost înregistrate şi în cadrul lor se poate distinge clar influenţa Rex Deus.

Unul dintre aceste grade, de Maes­tru Secret, face referire la plângerea unei persoane care rămâne anonimă. Acest grad comemorează o epocă în care construcţia Templului Herodian din Ierusalim a fost oprită din cauza unei tragedii.

Pentru acest ritual, loja este drapată cu alb şi negru şi este luminată cu ajutorul a 81 de lumânări. Bijuteria gradului este inscripţionată cu litera „z”, care face referire la Zadok – iar din Manuscrisele de la Marea Moartă aflăm că fiii lui Zadok erau descendenţii înalţilor preoţi ai templului cunoscuţi sub numele de „Sămânţa cea bună” sau „Fiii zorilor”. Acestea se referă direct la lacob cel Drept, care l-a succedat pe Isus în funcţia ocupată de Zadok sau „Învăţătorul dreptăţii.”

Purificarea ritualului masonic

După accederea la dinastia de Hanovra, marea lojă a Angliei a încercat să purifice ritualul de toate referirile la originile scoţiene ale francmasoneriei şi rădăcinile eretice timpurii ale familiilor Rex Deus.

Legenda lui Hiram Abif

zadok-solomon

Zadok preotul ungându-l pe regele Solomon. Toţi învăţătorii dreptăţii au pretins că descind din fiii lui Zadok.

Tradiţiile masone susţin că francmasoneria a apărut în vre­mea regelui Solomon când Hiram Abif a fost ucis de o lovi­tură în tâmplă, din cauză că refuza să dezvăluie un secret, ceea ce ne aduce din nou la detaliile existente despre moartea lui lacob cel Drept, care a fost ucis printr-o lovitură în tâmplă cu o bâtă mai mare.

Se presupune că Hiram Abif a fost ucis înainte de terminarea templului lui Solomon, dar, cu toate acestea, 1 000 de ani mai târziu când Templul Herodian era aproape terminat, construcţia a fost între­ruptă în semn de respect faţă de lacob, fratele lui Isus, care fusese subiectul unei crime ritualice.

Istoricii masoni Chris Knight şi Robert Lomas susţin că tradiţia referitoare la moartea lui Hiram Abif este o simplă alegorie a morţii lui lacob cel Drept. Dacă acest lucru este adevărat, şi este foarte posibil să fie aşa, atunci când francmasonii cele­brează moartea lui Hiram Abif, aceştia comemorează unul dintre cei mai importanţi primi membri ai Rex Deus.

Despre un alt grad desfiinţat, acela de Maestru Perfect, se spune că ar comemora reînmormântarea cadavrului lui Hiram, iar în cadrul acestui ritual loja este luminată de patru grupuri cu câte patru lumânări, fiecare amplasat în punctele cardinale ale compasului.

Ritualul povesteşte că regele Solomon i-a ordonat lui Adoniram să construiască un mormânt pentru Hiram Abif sub forma unui obelisc din marmură albă şi neagră, iar intrarea să fie susţinută de doi stâlpi care sprijineau un buiandrug pătrat inscripţio­nat cu litera „J”.

Asocierea dintre acest grad şi moartea lui lacob cel Drept devine astfel explicită şi, în plus, în cazul acestui grad loja este drapată în verde. Verdele şi auriul sunt culorile heraldice ale Casei regale a lui David, una din­tre familiile Rex Deus.

Verdele şi auriul apar din nou în cel de-al XV-lea grad, acela al Cavalerului Săbiei şi al Cavalerului de la Est, care celebrează construirea templului lui Zerubabel. Ciudat este faptul că Rosslyn, un loc aşa de important pentru francmasoni, care face atâtea referiri la construcţia templului lui Zerubabel, nu conţine nicio referire directă la templul lui Solomon, ci numai sculpturi individuale ale elementelor descrise în Biblie ca existente în templu.

Crearea ramurii militare Rex Deus, cavalerii templieri, este şi ea celebrată într-unul din gradele desfiinţate: aceea a Cavalerilor de la Est şi de la Vest. Ritualul susţine că acest grad a fost creat în 1118, când 11 cavaleri au depus jură­minte de păstrare a secretelor, fraternitate şi discreţie sub egida patriarhului din Ierusalim. Printre aceşti cavaleri se află toţi cei nouă templieri fondatori, iar în plus sunt însoţiţi de contele Fulk de Anjou şi contele Hughes I de Champagne.

Oficialul prezident este cunoscut sub titulatura de Prinţul Maestru cel mai Echitabil şi mai Suveran, care este sprijinit de Marele Preot. Autorii Knight şi Lomas sugerează că Prinţul Maestru cel mai Echitabil şi mai Suveran era iniţial regele Baldwin al ll-lea al Ierusalimului şi este foarte posibil ca Marele Preot din acest ritual să fie vărul lui, Bernard de Clairvaux, care era patriarh al Ierusalimului.

Gradul XX, cel al Marelui Maestru – încă unul dintre cele desfiinţate – descrie distrugerea celui de-al doilea templu din Ierusalim de către romani în anul 70 d.Chr., povesteşte experienţa dureroasă a frăţiei din Ţara Sfântă şi cum au fost nevoiţi să fugă din ţara lor având intenţia de a construi un al treilea templu care să fie mai degrabă un edificiu spiritual, şi nu fizic.

Pentru toţi francmasonii, crearea acestui nou templu spiritual al lui Dumnezeu pe pământ a devenit o datorie sacră. Ritualul continuă cu povestea modului în care frăţia s-a împărţit într-un număr de loje înainte de a se răspândi pe tot cuprinsul Europei. Una dintre ele a venit în Scoţia şi s-a stabilit la Kilwinning, unde i s-a dat sarcina sacră de a ţine arhiva ordinului. Astfel, ritualul spune povestea răspândirii familiilor Rex Deus originale.

Codarea acestor tradiţii Rex Deus într-un număr de grade al tradiţiilor francmasonice seamănă foarte mult cu un fugar care caută refugiu într-un oraş aglomerat. Este deopotrivă asemănătoare modului în care contele William de St. ciair a ascuns o paletă de simboluri templiere şi Rex Deus într-o gamă de sculpturi aparent confuze din Capela Rosslyn.

În ciuda încercărilor vajnice ale cenzorilor hanovrieni de a distruge toate informaţiile despre aceste grade, acestea au fost înregistrate pentru posteritate şi ar putea fi folo­site şi în altă parte. Ele dovedesc dincolo de orice îndoială faptul că familiile Rex Deus au fost într-adevăr primii pioni în crearea francmasoneriei şi au vrut ca acest fapt sa fie înregistrat de către francmasonerie.

O altă teorie a dezvoltării timpurii

Ca urmare a desfiinţării templierilor, dispariţia rapidă a unui număr aşa de mare de cavaleri era aparent inexplicabilă, până de curând. Istoricul mason american John Robinson a susţinut că templierii folosiseră o organizaţie care nu fusese suspectată anterior, cea a zidarilor, ca mijloc de fugă.

Robinson oferă o explicaţie plauzibilă pentru ritualu­rile secrete şi saluturile francmasonilor şi spune că franc­masoneria s-a dezvoltat ca o consecinţă directă a zidarilor care i-au ajutat pe cavalerii templieri să scape de persecu­ţie. De asemenea, lucrarea lui tinde să confirme faptul că între ordinul templier din Scoţia şi francmasoneria timpu­rie existau legături subtile.

Misterul care înconjoară înfiinţarea francmasoneriei a fost adâncit şi de faptul inevitabil potrivit căruia fiecare breaslă din Europa medievală avea propriile mituri de for­mare, tradiţii şi ritualuri – uneori foarte diferite.

Această dezbatere despre modul în care şi locul unde masonii s-au transformat în precursorii francmasoneriei moderne este lungă şi acerbă, iar acest lucru a complicat orice analiză raţională a acestei chestiuni.

Dezbaterea asupra originilor masonice, chiar şi în interiorul francmasoneriei, a degenerat adesea într-o versiune modernă a odium theologicum, în care caracterul partizanilor este pus la îndoială mai mult decât teoriile lor.

Este cert că una dintre familii, mai presus de celelalte, a avut mijloacele, motivul şi şansa de a exercita un efect transformator asupra breslelor medievale; de zidari operativi şi de a-i îndruma în direcţia pozitivă a transformării în fondatorii francmasoneriei moderne speculative.

Dar această declaraţie a posibilităţii puternice nu îi va linişti pe cei care îşi apără cu străşnicie teoriile pro şi contra templiere ale originii.

Este de sperat că, în cele din urmă, se va efectua o cercetare serioasă care să ofere indicii esenţiale pentru rezolvarea acestei enigme istorice pentru totdeauna.

Dezvoltarea neîntreruptă a francmasoneriei

Secretele francmasoneriei şi numărul mic de înregistrări din primii ani fac ca sarcina descoperirii exacte a diver­selor origini să fie una extrem de dificilă.

Este o problemă accentuată de obiceiul de a descrie breasla ca pe o frăţie internaţională, când, de fapt, ea este o adunare variată de diverse ordine şi jurisdicţii ce au propriile lor ritualuri, care uneori diferă foarte mult de celelalte.

Totuşi, aceste frăţii aparent diferite au o rădăcină comună şi în plus, scopurile şi obiectivele fiecăreia dintre ele seamănă uimi­tor. Francmasoneria susţine că este o frăţie fondată pe principiile frăţiei, milei şi adevărului, în care membrii ei aspiră la atingerea unor grade de moralitate şi spirituali­tate pe care le învaţă prin intermediul alegoriei şi ritualu­lui.

Acest mod iniţiatic de a învăţa derivă din tradiţia Rex Deus. Principalul scop al francmasoneriei este de a ajuta fiecare membru să se perfecţioneze astfel încât să fie de folos societăţii, iar acest obiectiv reflectă etosul cavale­rilor templieri şi chiar principiile iniţiatice egiptene.

De asemenea, copiază scopul Fiilor lui Zadok, esenienii, al căror scop era acela de a crea o elită a elitelor, care să fie apoi un exemplu pentru toţi israeliţii şi astfel Israelul să devină „lumina oamenilor de rând”.

Metoda de instruire foloseşte simbolismul uneltelor primilor francmasoni, precum echerul, compasul, rigla, firul cu plumb, ciocanul de lemn şi dalta. Fiecare astfel nou-iniţiat este încurajat să folosească aceste unelte şi să lucreze în piatra neşlefuită a propriei fiinţe pentru a  se cizela în „piatra perfectă a iluminării” şi pentru a con­strui templul luf Dumnezeu pe pământ sub formă spiri­tuală.

Aceste unelte sunt astfel folosite pentru îndulci a marginile aspre ale „pietrei” şi pentru a crea o fiinţă îmbunătăţită şi extrem de morală. În acest mod proce­sul iniţierii în gradele francmasoneriei se traduce, dar în termeni alegorici, prin procesul alchimic de transmutare a metalelor de bază ale umanităţii în aurul pur al ilumi­nării spirituale”.


Începuturile din Scoţia

Cea mai verosimilă relatare a transformării zidarilor medievali în francmasoneria modernă plasează acest eveniment important în vecinătatea localităţii Roslin, lângă Edinburgh, Scoţia.

Desfiinţarea templierilor a creat un hiat în activităţile Rex Deus, dar nu le-a pus capăt, pentru că datoria sacră a familiilor era aceea de a păstra tradiţiile spirituale ale templierilor şi au continuat să transmită cunoştinţele lor sacre într-un mod care a dus, în cele din urmă la crea­rea francmasoneriei, a rosicrucianismului, a „Colegiului Invizibil” şi a Societăţii Regale în Anglia.

Aceştia au exerci­tat o mare influenţă asupra celor care au înfăptuit Renaş­terea italiană şi, prin urmare, au ajutat la transformarea gândirii, artei, comerţului, sistemului social şi religios al întregului continent european. Procedând astfel, au adus o mare contribuţie la crearea unei culturi în care au putut înflori ştiinţa, democraţia şi libertatea intelectuală.

Aproape toate marile figuri intelectuale ale vremii – inclusiv mulţi dintre părinţii fondatori ai ştiinţei moderne de până Ia Newton – erau profund interesaţi de… tradiţii ezoterice, deoarece credeau că în acestea se află ascunse secrete ale naturii umane şi ale univer­sului care nu puteau fi găsite în altă parte.
Theodore Roszack, The Unfinished Animal

Biserica Catolică a încercat să limiteze şi să controleze toate formele de acces la cunoaştere. Pe de altă parte, familiile Rex Deus, templierii şi zidarii medievali credeau că Art sina scienta nihil est – Arta fără cunoştinţe nu înseamnă nimic.

Numai de data aceasta în cadrul investigaţiei noastre despre originile francmasoneriei, arheologia, înregistrările istorice şi tradiţia locală se combină pentru a ne oferi un grad de siguranţă cu privire la locul în care să căutăm con­fluenţa izvoarelor ascunse ale spiritualităţii şi prima lor ieşire la suprafaţă într-o formă recunoscută ca precedând franc­masoneria – şi acest loc al transformării este Roslin, în Scoţia.

Linia lorzilor din marea familie St. Clair

Ca urmare a dizolvării templierilor şi a dispariţiei comorii lor, averea unei familii templiere marcante din Scoţia, St. Clair de Roslin, a cunoscut îmbunătăţiri semnificative.

Familia St. Clair, care era deja bogată, a devenit dintr-odată ceea ce am numi acum „extraordinar de bogată”. Un baron de Roslin, care avea să devină al treilea St. Clair conte de Orkney – William St, Clair, care era recunoscut pentru ave­rea lui incredibilă – a fost arhitectul şi constructorul Capelei Rosslyn, o bibliotecă în piatră, unică pentru simbolismul misterelor, o clădire sacră care este acum venerată de mulţi ca biserica nucleu a francmasoneriei.

William St. Clair a fost iniţiat într-unele dintre ordinele cavalereşti importante din Europa, fiind descris ca fiind „Cavalerul Lânii de aur”, „unul dintre iluminaţi” sau „nobilul cu talente unice” şi că „omul cu talente excepţionale dedicate în special construirii de castele, palate şi biserici”.

Contele a fost patronul zidarilor în Scoţia şi există date potrivit cărora a fost numit Mare Maestru al zidarilor şi al altor bresle meşteşugăreşti grele şi uşoare din Scoţia în 1441. Este interesant de remarcat faptul că, după spusele Teresei Randford (directoare a Scottish Poetry Library), numele de Roslin în galeză se traduce prin „învăţături străvechi transmise din generaţie în generaţie”.

Capela Rosslyn

rosslyn chapel

Turnurile şi arcele butane superb decorate ale Capelei Rosslyn

Contele William a adus maeştri zidari iscusiţi şi experimen­taţi din toate colturile Europei ca să ridice capela şi a mărit semnificativ suprafaţa satului Roslin pentru a le asigura cazare.

Pentru munca depusă la construirea capelei, maeştrii masoni erau plătiţi cu 40 lire pe an, o sumă enormă pentru acea vreme când zidarii de rând câş­tigau în mod obişnuit 10 lire pe an. Precizia impusă la construi­rea Capelei Rosslyn ar putea fi descrisă în termeni moderni ca fiind „Asigurarea Calităţii”, pen­tru că nobilul era singurul care avea putere de decizie asupra oricărui aspect al construcţiei, proiectării, precum şi asupra lucrărilor de artă din interior.

Proiectele destinate capelei, dar şi sculpturile, erau mai întâi desenate pe „panouri Eastland” confecţionate din cherestea baltică, erau aprobate în prealabil de către conte şi numai, apoi erau redate în piatră.

Rezultatul a fost o armonie simfonică a proiectării care decurge în mod natu­ral dintr-un plan inspirat care a fost creat în mintea unui adevărat titan spiritual, care a luptat ca un colos să traver­seze linia ce desparte epoca medievală târzie de Renaş­tere. Capela Rosslyn a exercitat o putere mistică asupra pelerinilor de orice religie timp de aproape şase secole şi, recent, a fost introdusă în cartea şi filmul Codul lui Da Vinci.

Planul iniţial fusese acela de a construi o catedrală mare cu un turn înalt în centru – o specie de biserică cu mai mulţi preoţi, cu „un paroh, şase canonici şi doi băieţi de cor”. Fundaţia care a fost pusă în 1446 şi reexcavată la sfârşitul secolului al XIX-lea confirmă faptul că naosul tre­buia să aibă o lungime de 27 de metri.

Deşi clădirea actuală are dimensiuni reduse, capela este cunoscută la nivel internaţional pentru abundenţa de sculpturi fără pereche. Din planul original, numai strana este completă, care se încheie în partea superioară cu un bizar acoperiş boltit, construit în întregime din piatră.

Semne timpurii ale francmasoneriei

moise

Sculptură a lui Moise încoronat la o fereastră din aripa de sud, Capela Rosslyn

Din cauza secretelor care învăluie primele trei secole de francmasonerie este aproape imposibil de dovedit faptul că există legături între francmasoni şi alte mişcări ezote­rice care au ieşit la suprafaţă în timpul Renaşterii.

Totuşi, sculpturile din Capela Rosslyn indică faptul că existau legă­turi cu rosicrucienii, iar abundenţa de simboluri masone contrazice istoria „oficială a masoneriei moderne care susţine că a fost înfiinţată abia în secolul al XVII-lea.

De exemplu, sculptura unui Moise încornorat care ţine în mâini tablele legilor şi care se află în aripa sudică simbo­lizează unul dintre ritualurile ebraice ale francmasoneriei timpurii, în timp ce sculptura erodată a lui Hermes Trimegistos care se află pe partea dinspre est înfăţişează un strămoş comun al multor mişcări ezoterice europene.

Exteriorul

În exteriorul clădirii se află multe arce butante şi numai unul este împodobit cu compasuri, simbolul ordinului mason.

Într-una din ferestrele dinspre nord se află o sculp­tură a lui Bafomet, idolul pe care templierii fuseseră acu­zaţi că îl venerează. Pe zidul de est se află capul lui Hermes Trimegistos şi o altă sculptură, mai amuzantă, care spune foarte multe despre modul lipsit de respect în care zidarii îi priveau pe clerici, deoarece înfăţişează o vulpe cu haine de cleric, ce predică unui cârd de gâşte.

Pe fereastra ves­tică a zidului dinspre sud se află o sculptură erodată a unui cavaler templier care conduce un om legat la ochi către un ştreang, aşa cum se întâmplă în ritualurile franc­masone moderne de iniţiere de Gradul întâi. Aceasta este una dintre puţinele reprezentări simbolice care fac legă­tura între ritualurile francmasone şi templieri.

Simbolismul templier

Ordinul templier nu mai exista deja de un secol şi jumă­tate la ridicarea Capelei Rosslyn, dar aceasta abundă în mod evident în simboluri templiere, pe jumătate ascunse tuturor, cu excepţia celor iniţiaţi, la vedere, dar totuşi tre­cute cu vederea de toţi.

În bolta fiecărei nişe şi arcuindu-se dincolo de bolta criptei există sculpturi ale crucii zimţate a familiei Sinclair, iar în punctul de îmbinare al fiecărei cruci stă subtil, dar bine delimitată, o formă distinctivă de croix pattee a cavalerilor templieri.

Nu este o croix pattee stan­dard, ci o croix celeste, „Crucea gnostică a cunoaşterii uni­versale”. La loc sigur în interiorul capelei se află piatra de mormânt a lui William de Sinncler care, conform tradiţiei familiei, i-a condus pe cavaleri în ultima şarjă care i-a pus pe fugă pe englezi la bătălia de la Bannockburn, asigu­rând astfel independenţa Scoţiei.

Lângă a treia fereastră de pe zidul de nord, în vârful unui stâlp mic se află un sigiliu templier de forma agnus dei. Nu este de mirare că nuanţele heraldice ale familiei St. Clair de Roslin sunt argin­tul (argintiu/alb) şi negrul, la fel ca şi cele ale steagului de luptă al ordinului templier, beauseant-ul.

Motto-ul fami­liei St. Clair afişat pe memorialul Caithness din interiorul capelei – Creaţi în numele Domnului – este extraordinar de asemănător cu cel al breslei medievale cunoscute sub numele de Copiii lui Solomon: Non Nobis Domine. Non Nobis, Sed Nomine Tuo Da Gloriam, care se traduce prin „Nu asupra noastră, Doamne. Nu asupra noastră, ci asupra Ta să se reverse toată slava”.

Una dintre figurile de pe pilonul central suspendat din spatele marelui altar este Madona şi Pruncul şi, după cum am văzut deja, venerarea Madonei Negre făcea legătura între templieri şi alte curente ezoterice din Europa medievală.

Enigma capelei Rosslyn

william

Ce putem spune despre sculpturile dintr-o biserică creş­tină din Evul Mediu târziu care are legături cu aproape orice influenţă spirituală descoperită cu multe secole îna­inte de construirea capelei Rosslyn?

Atât de multe dintre ele fac referire, direct sau indirect, la învăţăturile iniţiatice atât ale creştinilor, cât şi ale păgânilor. Şi mai bizar este faptul că o serie de sculpturi comemorează realizările remarcabile ale unuia dintre distinşii strămoşi ai contelui, contele Henry de St. Clair, primul St. Clair duce de Orkney care a făcut cel puţin două călătorii în Lumea Nouă cu o sută de ani înainte de Columb.

Pentru a sărbători exploră­rile strămoşului lui, contele William a comandat să se aşeze în capelă sculpturile anumitor plante necunoscute, care fuseseră aduse din America. Acestea reprezintă aloea, porumbul indian, care sunt plante specifice nati­vilor americani şi care la vremea construcţiei capelei nu erau cunoscute în Europa.

În aripa sudică, alături de altarul principal, se află un buiandrug decorat cu un cartuş ce conţine o expresie în latină ce se poate traduce prin „Vinul este puternic, regele este mai puternic, femeile sunt şi mai puternice, dar ade­vărul le învinge pe toate”. Extras din The Book of Esdras, acesta este un citat din spusele prinţului Zerubabel al Iudeii, care a răspuns cu aceste cuvinte la o ghicitoare dintr-unul din visele regelui Darius şi a fost răsplătit cu permisiunea regelui de a se intoarce la Ierusalim din exilul în Babilon şi de a reconstrui templul.

Exact lângă buiandrug se află un stâlp împodobit despre care legen­dele spun că are o semnificaţie deosebită pentru franc­masoneria modernă.

Stâlpul ucenicului

angus-dei

Sculptură a sigiliului templier reprezentând Agnus Dei.

Dintre toate legendele ce înconjoară Capela Rosslyn, puţine sunt cunoscute la fel de bine ca cea a Stâlpului Ucenicului. Legenda ucenicului ucis este o referire flagrantă la legenda mult mai veche a lui Hiram Abif, maestrul mason care parti­cipa la construcţia Templului regelui Solomon din Ierusalim, şi are o imensă semnificaţie spirituală şi ritualică nu numai pentru zidarii care au construit capela, ci şi pentru moştenitorii lor spi­rituali, frăţia internaţională a francmasonilor.

Legenda spune că:

Maestrul zidar primise de la patronul lui modelul unui stâlp de o măiestrie şi formă desăvârşită, dar a ezitat să îl lucreze înainte să meargă la Roma sau într-un alt asemenea loc din străinătate pentru a vedea originalul.

A plecat în străinătate, iar în lipsa lui, un ucenic, după ce visase stâlpul în formă finală, a început imediat să lucreze şi a executat lucrarea aşa cum o vedem şi astăzi, o minune a iscusinţei.

La întoarcere, maestrul zidar a fost copleşit de invidie şi a întrebat cine a îndrăznit să lucreze în absenţa lui. Spunându-i-se că a fost chiar uce­nicul lui, a fost aşa de cuprins de furie şi patimă violentă, încât l-a lovit cu ciocanul de lemn şi l-a ucis pe loc, plă­tind astfel pentru fapta lui nesăbuită şi crudă.

Indiferent dacă legenda este adevărată sau nu, frumuseţea Stâlpului Ucenicului întrece în măiestrie aproape toate celelalte sculpturi din capelă. Capul sculptat al „ucenicului ucis” se află ferit de ochii privitorilor, în colţul de sus al laturii de sud-vest a lucarnei şi priveşte în jos, în mod surprinzător, nu spre propriul lui stâlp, ci spre un stâlp la fel de frumos şi delicat de însuşi maestrul zidar.

Deasupra Stâlpului Maestrului Zidar, orientată spre corpul principal al capelei, se află o sculptură a capului marelui maestru.

În apropiere, în partea de sus a lucarnei dinspre sud, se află o sculptură erodată a unei văduve îndurerate, mama ucenicului. Timp de milenii, din vremea Egiptului antic şi până azi, conceptul de „fiul văduvei” a fost folosit pentru a descrie adevăraţii iniţiaţi în lumea spirituală.

În cadrul frăţiei internaţionale a francmasoneriei moderne, toate sunt aduse în sprijinul „fiului unei văduve” care suferă, din milă şi pentru uşurarea suferinţelor unui frate, lucru ce primează pentru adevărata frăţie.

Trei stâlpi cu mare încărcătură francmasonică

pilon-rosslyn

Stâlpul, a cărui creare a determinat uciderea din gelozie a ucenicului de către maestrul zidar.

Cei trei stâlpi care separă partea din spatele marelui altar de corpul principal al catedralei sunt Stâlpul Ucenicului, Stâlpul Maestrului şi un al treilea stâlp simplu cu caneluri, care se află între ele – Stâlpul Calfei.

Capitelurile fiecărui stâlp sunt decorate cu îngeri care cântă la instrumente medievale. Un istoric mason din secolul al XVIII-lea spune că fiecare lojă adevărată trebuie susţinută de trei mari stâlpi cu semnificaţie simbolică profundă: unul simbo­lizând „înţelepciunea” (Stâlpul Maestrului); al doilea „puterea” (Stâlpul Calfei); iar al treilea „frumuseţea” (Stâlpul Ucenicului).

Fiecare stâlp reprezintă nu numai calitatea respectivă, ci şi funcţia lui, din moment ce înţelepciunea construieşte, puterea susţine, iar frumu­seţea împodobeşte. De asemenea, înţelepciunea are rolul de a descoperi, puterea de a spri­jini, iar frumuseţea este menită să atragă. Fiecare stâlp trebuie construit pe aceeaşi piatră sau fundaţie, iar acea piatră, în tradi­ţia francmasonă, se numeşte adevăr şi dreptate.

Această idee despre temelia ideală se reflectă şi în calităţile la care aspiră orice iniţiat adevărat în francmasonerie:

Cel care e aşa de înţelept pre­cum Maestrul Perfect nu va fi afectat cu uşurinţă de propriile acţiuni. Cel care deţine puterea unui Paznic Senior va putea să susţină şi să depăşească orice obstacol în calea vieţii lui. Cel care este împodobit asemeni unui Paznic Ucenic se va apropia mai mult de asemănarea cu Dumnezeu decât alţii prin umilinţa spiritului.
Gedricke, istoric mason din secolul al XVIII-lea

Astfel, grija de care au fost înconjuraţi aceşti magnifici stâlpi din Capela Rosslyn simbolizează puterea de pătrun­dere spirituală şi înţelepciunea la care a apelat ducele William pentru a pune bazele acestui altar mistic.

Simbolismul spiritual

Sculpturile din capela Rosslyn sunt rareori explicit şi exclusiv creştine. Acestea comemorează prin simboluri aproape fiecare cale cunoscută, iniţiatică sau gnostică, către iluminare încă de la începuturile istoriei.

Partea din spatele marelui altar

robert bruce

Sculptură a măştii mortuare a regelui Robert Bruce, în spatele Marelui Altar al capelei Rosslyn

În spatele marelui altar sau Capela Doamnei, la est de cei trei stâlpi, există un alt stâlp de dimensiuni mari suspen­dat de acoperiş pe care este sculptată povestea naşterii lui Isus: pe o parte se află Madona şi copilul, iar pe cea­laltă, magii şi păstorii.

Pe o boltă striată se află probabil cea mai veche şi mai completă versiune a dansului maca­bru sau „dansul morţii” din Europa. Toate profesiunile sunt înfăţişate într-o procesiune stranie, un număr de 16 figuri, ilustrări vii ale faptului că singurul lucru cu adevărat sigur în viaţă este moartea. Separată de majoritatea sculp­turilor de pe peretele de est se află o reprezentare a măştii mortuare a regelui Robert Bruce, ultimul comandant suve­ran al cavalerilor templieri.

Cripta

capela-rosslyn

Una dintre cele 120 de sculpturi a Omului Verde care se află în capela Rosslyn. Sculptură medievală a Omului Verde ce simbolizează principiul gnostic al morţii în lumea temporală şi Renaşterea în lumea spirituală.

Treptele din colţul de sud-est al capelei duc spre criptă. Acestea au fost renovate recent pentru a le conferi sigu­ranţă, fiind extrem de uzate – ceea ce demonstrează faptul că foarte mulţi pelerini au vizitat Capela Rosslyn în cei peste o sută de ani de la terminarea ei şi până la Reformare.

Pe latura nordică a criptei se află lucrări în progres care nu au fost datate exact, dar se ştie că această zonă a fost folosită ca atelier pentru zidari în timpul construcţiei capelei principale. Două pietre aflate de-a lungul peretelui au fost aduse din afara capelei: una este o piatră de mormânt din secolul al XIII-lea, iar cea de-a doua, o piatră a breslei datată mult mai târziu, din secolul al XVII-lea, intitu­lată „Regele Terorii”.

Deasupra treptelor, în cape­la principală, prima fereastră de pe zidul de sus este înca­drată de sculpturile reprezen­tând porumbul, menţionate anterior.

Pe partea de est a următoarei ferestre se află sculptura unui bărbat cu barbă şi robă care ţine cu ambele mâini o cupă sau un potir. Aceasta este una dintre puţinele sculpturi din toată capela care are urme de violenţă. La o privire mai atentă a cadru­lui columnar din dreapta figurii se poate vedea că a fost lovită cu un obiect ascuţit sau dur.

Lângă uşa dinspre sud se află un stâlp mic, iar deasupra capitelului există un grup statuar care o include pe Sf. Veronica ţinând în mână vălul pe care este înfăţişat chipul lui Christos. Aceasta este o reprezentare a Mandilionului sau a Vălului Sfintei Veronica, un simbol extrem de important pentru templieri, întreaga capelă abundă în sculpturi ale Omului Verde.

În vasta catedrală din Chartres sunt numai 86, dar în Capela Rosslyn, care este foarte mică, sunt 120 sau chiar mai multe. Acest simbol intercultural al renaşterii spirituale a fost, după spusele istoricului arhitectural englez William Anderson, un fel de mascotă a francmasonilor medievali.

Vitraliile de la Rosslyn

Cele patru vitralii superbe ale lucarnei capelei Rosslyn au fost comandate şi proiectate special de către francmasonii locali în epoca victoriana târzie.

Vitraliile victoriene

mauritiu

Vitraliu înfăţişându-l pe Sf. Mauriţiu, unul dintre purtătorii legendari ai suliţei destinului, lucarna Capelei Rosslyn.

În ultimii ani ai epocii victoriene, la Rosslyn, s-au montat nişte vitralii superbe, iar aceasta demonstrează faptul că, în acea epocă, gnoza sacră era încă înfloritoare. Două dintre vitralii comemorează soldaţii romani, unul este Sf. Longinus, iar celălalt Sf. Mauriţiu.

Figura Sf. Arhanghel Mihail este înfăţişată într-o splendoare solitară în partea de lucarnă orientată spre ei. El era sfântul patron al cavalerilor templieri. Sf. Mihail nu numai că era descris în Biblie ca fiind „prinţul oştilor îngereşti”, ci este considerat şi îngerul păzitor al Israelului antic. Mai mult decât atât, se credea despre el că deţine secretul „Cuvântului” cu ajutorul căruia Dumnezeu a creat cerul şi pământul – iar de aici paralelele între „Cuvântul” creaţiei şi „Cuvântul” mason secret sunt evidente.

În fereastra imediat opusă Sfântului Mihail, între ferestrele care îi ilustrează pe sol­daţii romani, se află o figură care, la prime vedere, ar părea greu de întâlnit într-o capelă scoţiană. Sfântul înfăţi­şat este sfântul patron al Angliei, Sf. Gheorghe.

Legendele care îl înconjoară pe Sf. Gheorghe fac direct legătura între el şi Sf. Mihail şi regele babilonian al învierii, Tammuz. Legă­turile între sufişti, templieri şi Tammuz pot fi considerate alte probe în sprijinul acestui fapt. Majoritatea autorităţi­lor cred acum că el Khidir – fondatorul mistic al sufiştilor – Tammuz şi Sf. Gheorghe sunt una şi aceeaşi persoană, înfăţişată sub mai multe aspecte mitologice.

Tammuz a fost descris ca soţul, fiul sau fratele zeiţei Ishtar şi este cunoscut sub numele de „stăpânul vieţii şi al morţii”, titu­latură care are o puternică încărcătură masonică şi care, totuşi, precede istoria recunoscută a mişcării francmasone cu câteva milenii.

În fereastra de la Rosslyn, Sf. Gheorqhe este înfăţişat stând pe o placă de culoare roz decorată cu rozete, care erau folosite la decorarea templelor zeilor Ishtar şi Tammuz. Longinus şi Mauriţiu sunt ilustraţi stând pe o tablă de şah cu alb şi negru, „Tabla de şah a bucuriei”, simbolizând steagul de bătălie, beauseant-ul, „şotronul” ca simbol mistic al pelerinajului iniţiaţilor de la Santiago de Compostella la Rosslyn şi podeaua ritualică din templele masonice moderne.

Tammuz ne oferă indicii de necombătut cu privire la originile Omului Verde. În fiecare lună mai, în Anglia, Regina Lunii Mai era purtată pe străzi într-un car de către tineri şi tinere. Partenerul ei, sau în unele tradiţii, fiul ei, era Omul Verde înveşmântat în frunze.

Ishtar era cunoscută şi sub numele de „văduva”, iar Tammuz sub cel de „fiul văduvei.” Moartea lui anuală din fiecare toamnă şi renaşterea lui primăvara simbolizează moartea lucrurilor lumii materiale pentru adevăraţii iniţiaţi şi renaşterea pe culmi mai înalte ale vieţii spirituale.

Înţelegerea simbolismului din Capela Rosslyn duce la concluzia inevitabilă că aceasta a fost creată pentru a transmite învăţăturile templiere şi Rex Deus generaţiilor viitoare. Contele William a folosit aptitudinile colegilor masoni pentru a celebra toate căile cunoscute de iniţiere spirituală care au contribuit la gnoza sacră păstrată cu orice preţ de către urmaşii celor 24 de ma’modot din Israel.

Acesta nu a fost singurul mijloc prin care contele William a asigurat păstrarea acestor ritualuri iniţiatice. Principiile sacre din centrul tradiţiei Rex Deus au fost folosite mai bine de 500 de ani de către o frăţie, care a fost profund influenţată, dacă nu înfiinţată, de către contele William.

El a folosit construcţia acestui sfânt altar ca prim par în crearea unei organizaţii care să preţuiască şi să păzească aceste secrete şi să le transmită genera­ţiilor următoare ale lumii – francmasoneria.


Sfântul Graal şi templierii

Cavalerii templieri (cunoscuţi de secole sub numele de „cavalerii Sfântului Graal”) şi autorii primelor povestiri ale Graalului, îşi au originea în una dintre familiile marcante Rex Deus.

O mare parte a populaţiei din Europa şi din lumea creş­tină avea cunoştinţe despre legendele şi povestirile Rex Deus vechi de secole, dar, în acelaşi timp, era complet ignorantă în ceea ce priveşte originile eretice şi adevărata semnificaţie.

Lovitura de geniu care a dus la compunerea şi propagarea povestirilor despre căutarea Sfântului Graal a imortalizat cu adevărat învăţăturile spirituale ale Rex Deus. Acest gen literar a fost creat pur şi simplu pentru a răspândi învăţăturile iniţiatice ale lui Isus dincolo de limitele înguste ale familiilor ce descindeau din marii preoţi ai Templului din Ierusalim şi în exterior, în conştiinţa publicului larg.

Povestirile despre Graal reprezintă un amestec inteligent de tradiţii precreştine şi strălucire creştină şi conţin un ghid codat către adevăratele învăţături ale lui Isus. Însăşi Graalul este descris ca fiind un potir, o cupă, o piatră căzută din cer, o piatră într-o cupă sau un bol magic şi se crede că este capabil să redea viaţa morţilor şi sănătatea bolnavilor sau infirmilor.

Acesta este reprezentat ca „o piatră într-o cupă” dusă de Melchisedek în sculptura preotului-rege al Ierusali­mului care se află în Portalul Iniţiaţilor, lângă uşa dinspre nord a catedralei din Chartres sau ca o cupă a lui losif din Arimateea dusă de un călugăr înfăţişat în capela din Rosslyn.

catedrala-din-chartres

Sculpturi în Portalul Iniţiaţilor, catedrala din Chartres.

Originea povestirilor despre Graal

Depistarea originii povestirilor despre Graal din secolul al XII-lea ne duce înapoi la familiile Rex Deus din oraşul Troyes din secolul al XII-lea. Primul roman cavaleresc despre Graal a circulat sub forma unui poem epic neterminat, Perceval sau Le Conte del Graal, scris de Chretien de Troyes, în jurul anului 1190. Chretien era un preot care a devenit un traducător remarcabil şi un scriitor cu o reputaţie extraordi­nară care era şi el înrudit cu Hughes de Payen. Cele trei opere de tinereţe ale lui i-au fost dedicate lui Marie, contesă de Champagne, care era fiica regelui Ludovic al VII-lea al Fran­ţei şi a Eleonorei de Acvitania.

De asemenea, a intenţionat să îi dedice şi Le Conte del Graal, dar Marie s-a retras din viaţa publică la moartea soţului ei, contele Henry, la scurt timp după întoarcerea acestuia din Ţara Sfântă. Chretien a fost obligat să-şi caute un alt patron şi să aleagă un alt membru marcant al unei familii Rex Deus, Philip de Alsacia, conte al Flandrei, fiu al lui Payen de Montdidier (unul dintre primii nouă membri ai cavalerilor templieri şi rudă apro­piată a primilor regi creştini ai Ierusalimului).

melchisedec

Melchisedek este înfăţişat purtând Graalul sau potirul.

Europa era, de fapt, un stat foarte atent supravegheat la acea vreme: oricine era perceput ca fiind diferit din punct de vedere spiritual sau religios risca să fie ars pe rug şi, prin ur­mare, membrii Rex Deus au trebuit să dea impresia de ordin pentru a supravieţui. Astfel, în timp ce legendele Graalului par să descrie o căutare lungă şi periculoasă a celei mai sfinte dintre relicvele religioase, potirul cuminecării folosit la cina cea de taină, în care mai târziu losif din Arimateea a strâns sângele lui Isus pe Golgota, povestea lui Perceval ascunde un mesaj foarte diferit sub formă alegorică.

Romanele cavalereşti descriu o căutare anevoioasă în timpul căreia Perceval, eroul, este expus multor tentaţii şi pericole fizice care reproduc peri­colele pelerinajului prelungit. Acest lucru a rezonat imediat cu cei care au auzit aceste povestiri, din moment ce era o epocă a profundei veneraţii a relicvelor sfinte, iar legendele, cel puţin la prima vedere, erau acceptabile pentru ierarhia acelei vremi.

Totuşi, acceptarea a fost de scurtă durată, iar în scurt timp a început să fie percepută ca un ghid alegoric al unei căutări alchimice; un ghid eretic al căii către iluminarea spirituală.

O familie Rex Deus marcantă

Conţii de Champagne reprezentau una dintre cele mai impor­tante familii din grupul Rex Deus din Europa. Aceştia au jucat un rol important în fondarea ordinului cavalerilor templieri şl au fost patronii originali al lui Chretien de Troyes, autorul primei legende a sfântului graal.

Căutarea Graalului

Chretien a fost urmat în scurtă vreme de un alt scriitor, Wolfram von Essenbach, despre care unele surse spun că ar fi fost chiar templier. Legendele lor despre Graal conţin indicii despre sistemul de credinţe Rex Deus care contrazi­cea categoric crezul Bisericii medievale asupritoare.

Regele castelului Graalului, regele pescar, este într-o oarecare măsură o alegorie a Bisericii de la acea vreme. Fiind rănit, acesta îsi serveşte în mod imperfect ţinutul sărăcit într-un mod asemănător Bisericii, care, după ce distorsionase adevăratele învăţături ale lui Isus, le ia vieţile celor pe care susţinea că îi serveşte.

În legendele Graalului, regatul epuizat al regelui pescar va fi regenerat numai când cineva suficient de pur pentru a vedea Graalul îi va reda starea de sănătate deplină. Astfel, alegoria sugerează faptul că atunci când adevăratele învăţături ale lui Isus vor învinge dogma, corupţia şi deforma­rea, Cerul se va răsfrânge cu adevărat asupra pământului.

Regretatul Trevor Ravenscroft, în The Cup of Destiny, arată că romanele cavalereşti ale Graalului dezvăluie, prin drama şi simbolismul lor, o cale unică de iniţiere: adică adevăratele învăţături ale lui Isus.

Autoritatea cea mai importantă din lume în domeniul mitologiei, regretatul profesor Joseph Campbell, este şi el de acord. Acesta a declarat că semnificaţia deplină a legen­delor Graalului poate fi aflată dintr-un pasaj din Evanghe­lia după Toma, unde Isus este citat astfel: „Acela care bea din gura Mea va deveni asemeni mie, iar Eu voi deveni asemeni lui”. După părerea lui Campbell aceasta este forma finală de iluminare, ade­văratul Sfânt Graal.

Deci căutarea Graalului este departe de a fi ceea ce pare; şi ascunde o altă semnifica­ţie, care este în mod intenţionat şi inteligent proiectată să mascheze un adevăr eretic vibrant de ochii curioşi ai clerului. Legendele originale ale Graalului sunt simple ghiduri de iniţiere.

Trebuie să ne întrebăm de ce, în Evul Mediu, un cavaler, indiferent de cât de devotat ar fi fost, ar fi căutat Sfântul Graal din moment ce mântu­irea îi era asigurată dacă se oferea voluntar pentru Ţara Sfântă pentru că, în conformitate cu un decret papal, acest serviciu garanta absolvirea tuturor păcatelor, atât cele făcute, cât şi cele pe care le-ar fi putut face în viitor.

Cavalerii templieri sau alţi cruciaţi ucişi în luptă mergeau direct în Paradis – aşa că de ce ar fi căutat Graalul? într-adevăr, de ce Graalul era aşa de sfânt sau de special?

Relicvele aparţinându-i lui Isus erau poate rare, dar existau şi erau accesibile. În plus, miracolul transubstanţialităţii implica faptul că prin simpla participare la slujbă şi cumi­necarea în orice biserică sau catedrală, cavalerul beneficia de acces imediat la trupul şi sângele lui Isus.

Importanta mitului şi a legendei

sarazinii-templieri

Templierii luptând cu sarazinii pe meterezele oraşului Acre.

Miturile şi legendele au fost folosite timp de milenii pentru a introduce în conştiinţa colectivă alegorii spirituale şi adevă­ruri politice incomode. La începutul secolului al XII-lea, căr­turarii au avut tendinţa de a respinge aceste mituri pe motiv că sunt simple mostre de „ficţiune inspirată” şi au ignorat permanent faptul că tradiţiile tribale, naţionale şi religioase, inclusiv creştinismul, şi-au creat intenţionat propriile mito­logii care să le susţină sistemul de credinţe.

În prezent se ştie că miturile trebuie înţelese la mai multe niveluri şi sunt adesea folosite pentru a indica adevărul. Însuşi Joseph Camp­bell a declarat că: „Mitologia este adevărul aproape absolut, pentru că cel absolut nu poate fi transpus în cuvinte”. Ananda Coomeraswamy susţine că: „Mitul întruchipează cea mai apropiată abordare a adevărului absolut care poate fi redată în cuvinte”. Kathleen Raine, poeta, spune: „Faptul nu este adevărul mitului; mitul este adevărul faptului”.

Expresia „Sfântul Graal” este adesea gân­dită ca o denaturare a numelui „Sfânta Gradaţie”, în care cuvântul „gradaţie” este folosit în sensul ascensiunii spirituale lente sau al căii iniţiatice. La începutul anilor 1980, cuvintele „Sfântul Graal” sau Sangraal, aşa cum se scrie în franceză, erau definite ca versiune coruptă a Sang Real sau „Sfântul Sânge”, în cartea The Holy Blood and the Holy Grail.

Aceasta a fost prima publicaţie de mare tiraj în limba engleză care susţinea în mod categoric faptul că Isus s-a căsătorit şi a fondat o dinastie. A fost întâmpinată în două moduri, pe de-o parte cu strigăte de protest, precum „blas­femie” şi „erezie”, iar pe de alta cu strigăte la fel de puter­nice care o numeau „genială” şi „provocatoare”.

Acest lucru nu era nou, pentru că povestirile iniţiale despre Graal au provocat un răspuns mixt – la scurt timp după prima publi­care, acestea au fost clar considerate ca fiind deosebit de iritante pentru Biserica Catolică. Dar pentru că până în acel moment, fuseseră deja acceptate de către publicul larg, suprimarea lor ieşea din discuţie.

Aşa că Biserica şi-a revenit şi a abordat o metodă încercată şi testată: şi-a creat propria versiune, pe care a răspândit-o. Aceasta a generat o versi­une extrem de curată şi cenzurată a acestor povestiri, care respecta perfect doctrina Bisericii. Versiunea „oficială” a devenit cunoscută sub numele de Ciclul Vulgata şi mai târ­ziu a pus bazele unor scriitori târzii precum Thomas Mallory, a cărui Morte d’Arthur din 1469 a pecetluit legătură dintre legendele arturiene şi legendele Graalului.

Aparent, Biserica rezolvase problema ereziei din legendele originale intr-un mod care avea să dăinuiască de-a lungul secolelor.

Erezia intrinsecă a Graalului

Erezia din legendele originale era evidentă pentru orice cititor cult, pentru că cifrul ascuns din povestiri nu era tocmai subtil. De exemplu, Wolfram von Essenbach a spus despre sine că nu poate nici să scrie, nici să citească:

Nu cunosc nicio literă a alfabetului. Mulţi oameni obţin astfel material, dar aventurierul se descurcă fără cărţi. Decât să creadă cineva că aceasta este o carte, mai degrabă as sta gol fără prosop, aşa cum stau la baie – dacă n-aş uita frunza de smochin!

Despre acest fragment, Trevor Ravenscroft spune:

Indiciul la problema aşa-numitului analfabetism al lui Wolfram von Essenbach este şiretenia ultimei propo­ziţii a acestui fragment enigmatic… Frunza de smochin a fost întotdeauna simbolul iniţiatului ocult, care a dez­voltat facultăţi extrem de sensibile şi avea acces către treptele superioare ale cunoaşterii.

Recunoaşterea analfabetismului reprezenta un mod indirect de a susţine că Wolfram putea să vadă în lumea spirituală şi să citească manuscrisele oculte şi, în mod semnificativ, susţinea că sursa inspiraţiei lui era un personaj pe nume Kyot Provensalul pe care îl întâlnise în Toledo, Spania.

La începutul secolului al XIII-lea, Toledo era un oraş în care studenţii sufişti se amestecau liber cu cărturarii evrei caba­lişti şi cu adepţii Rex Deus ale adevăratelor învăţături ale lui Isus. Într-adevăr, aşa cum am spus mai devreme, în sufism găsim primele înregistrări ale cunoştinţelor spiri­tuale de la maestru la discipol.

Erezia Madonei Negre

la-dame-de-la-belle-verriere

La Dame de La Belle Verriere. Vitraliul din secolul al XI-lea din catedrala din Chartres, una dintre Trei Madone Negre iniţiatice din catedrală.

Faptul că anii de glorie ai dezvoltării cultului Madonei Negre coincid aproape în întregime cu epoca templieră şi că majo­ritatea efigiilor se află în zone controlate de ordin, nu este deloc o coincidenţă.

Totuşi, în timp ce mariolatria este extrem de importantă pentru Biserica Catolică, aceasta a fost întotdeauna incomodată de cultul Madonei Negre. Un indiciu al acestui lucru se află în cuvintele lui Bernard de Clairvaux. La Sinodul de la Troyes, Bernard a cerut in mod special tuturor membrilor templieri să facă „ascultare Betaniei şi casei Mariei şi a Martei” – cu alte cuvinte, să jure supunere şi loialitate dinastiei fondate de Maria Magdalena şi Isus.

Într-adevăr, mulţi cărturari cred acum că marile catedrale Notre Dame construite sau finanţate de către templieri au fost dedicate nu Mariei, mama lui Isus, ci Mariei Magdalena şi fiului lui Isus.

Venerarea de către templieri a Magdalenei deghizată în Madona Neagră era larg răspândită, iar autorul, Ean Begg, enumeră peste 50 de centre de venerare a Mado­nei Negre în biserici închinate Magdalenei. Conform credinţelor referitoare la izvoarele ascunse ale spirituali­tăţii în cadrul creştinismului, Magdalena este „simbolul înţelepciunii divine” şi după tradiţia nazoreneană aceasta era înfăţişată înveşmântată în negru asemeni preotesei Isis, iar deasupra ei se află coroana de stele a Sofiei, în timp ce copilul poartă coroana galbenă a regalităţii.

Ean Begg a susţinut mulţi ani înainte de dezvăluirea tradiţiei Rex Deus că istoria şi legendele despre Fecioara Neagră scot la iveală o sectă eretică ce are puterea de a şoca şi uimi chiar şi atitudinile postcreştine actuale, una care implică forţe politice care au încă influenţă în Europa de azi – un comentariu care, în lumina revelaţiilor Rex Deus, pune punctul pe i!

Majoritatea cavalerilor templieri – mulţi dintre cava­leri, toţi sergenţii, meşteşugarii şi personalul auxiliar- erau în mod evident adepţi loiali ai credinţei creştine, dar fondatorii şi adevăraţii lideri de după erau „ereticii” şi gnosticii. Cărturarii francezi, Georges Caggar şi jean Robin susţin că:

Ordinul templier era într-adevăr compus din şapte cercuri exterioare dedicate misterelor minore şi din trei cercuri interne corespunzătoare iniţiotilor în marile mistere. Nucleul includea 70 de templieri…

Calitatea de membru al grupului secret dominant era restrânsă la membrii Rex Deus cunoscuţi. Totuşi, în ciuda puterii lor, tot ceea ce ne-a mai rămas pentru descoperirea credinţelor lor sunt legendele Graalului, cultul Madonei Negre şi urmele care au dus la francmasoneria târzie, pentru că acest ordin care se pare că era atotpu­ternic avea să se confrunte cu o cădere brutală şi extrem de rapidă în dizgraţie din cauza lăcomiei şi cupidităţii unui rege francez.

Regele Philippe Le Bel

 

philippe-le-bel

Regele Philippe al IV-lea al Franţei (1268-1314), Philippe le Bel, care a ordonat arestarea templierilor.

Regele Philippe al IV-lea a succedat la tronul Franţei în octombrie 1285 într-un moment în care regatul se confrunta cu dificultăţi finan­ciare acute. Pentru a- şi uşura situa­ţia, Philippe a impus mai întâi Bisericii o taxă de 10% şi apoi măsuri financiare punitive în Languedoc.

Împrumuturile forţate erau frecvent impuse pe tot cu­prinsul ţării, iar regele devaloriza moneda în mod repetat. Aceasta a provocat revolte şi mişcări civile, iar regele s-a refugiat în Templul din Paris, comandamentul cavale­rilor templieri.

Mai târziu, ban­cherii lombarzi cărora le datora 800 000 livre turnois au fost prădaţi şi li s-au confiscat averile. Evreii au reprezentat o altă ţintă evidentă şi , în 1295, „profiturile lor cămătăresti” au fost confiscate, iar în iulie şi august 1306 toate proprietăţile evreieşti din Franţa au fost capturate, iar pro­prietarii săraci şi deposedaţi au fost expulzaţi din tară.

Vineri 13

În zorii zilei de vineri, 13 octombrie 1307, agenţii din Franţa au deschis ordinele sigilate care fuseseră distribuite în urmă cu o lună. Apoi, soldaţii francezi au făcut o incursi­une pe fiecare proprietate templieră din regat şi i-au ares­tat pe Marele Maestru Templier şi pe 60 de cavaleri din cercul intern.

Numai 24 de membri seniori ai ordinului taie locuiau in Franţa, inclusiv Gerard de Villiers, precep­torul Franţei, au reuşit sa scape.

Acuzaţiile aduse templierilor au fost descrise astfel: „un lucru dureros, lamentabil, greu de suportat, groaznic de auzit, un delict detestabil, un râu execrabil, o lucrare abo­minabilă, o ruşine detestabilă, un lucru aproape inuman, intr-adevăr îndepărtat de toată umanitatea”. Ordinul a fost acuzat de erezie – nu din cauza adevăratelor lor cre­dinţe, care au rămas secrete, ci din cauză că Philippe le Bel avea nevoie de bani.

Regele a explicat că acţiona la cererea şefului inchizitor al Franţei, dar este evident că Philippe a fost forţa primară a întregii afaceri şi că, în acest caz, inchiziţia acţiona ca unealtă a statului şi nu la ordinul papei (care nu a fost informat cu privire la arestări decât după petrecerea eve­nimentului).

Cavalerii au fost torturaţi timp de mulţi ani, şi dintre cele 138 de mărturii depuse în urma interogatoriilor în Paris în acel octombrie – inclusiv cea a lui Jaques de Molay şi ale cavalerilor conducători -, numai patru indică faptul că cei în cauză au reuşit să suporte ororile la care au fost supuşi.

Papa Clement al V-lea nu avea nici puterea, nici voinţa de a opri acţiunile, iar la 22 noiem­brie 1307 a ordonat conducătorilor creştini din Europa să aresteze toţi templierii şi să le confiste proprietăţile în numele lui.

Regele englez, care iniţial refuzase „să dea crezare prea uşor” acuzaţiilor aduse templierilor, nu a avut de ales şi a răspuns că va întreprinde acţiuni împotriva cavalerilor „în cel mai rapid şi mai bun mod”. Puţini cavaleri au fost într-adevăr arestaţi şi întemniţaţi; iar multora dintre ei li s-a permis să rămână în preceptoriile lor şi pentru că tortura era interzisă de legea englezească, niciunul nu a mărturisit erezia în timpul interogatoriului.

Acţiunile din Anglia nu au dat rezultate până în iunie 1311, când presiu­nea papală s-a tradus prin folosirea torturii. Prin urmare, un cavaler – un anume Stephen de Stapelbrugge – a recu­noscut că l-a negat pe Christos şi a susţinut că în interiorul ordinului se încuraja homosexualitatea.

În Portugalia, ordi­nul a fost judecat, iar verdictul a fost „nevinovat”; în Scoţia procesul templierilor s-a soldat cu verdictul scoţian de „lipsă de probe”. Arhiepiscopul de Compostella din Spania a inter­veni pe lângă papa pentru achitarea templierilor pentru că aptitudinile şi resursele lor erau extrem de necesare în războaiele împotriva forţelor maure din Spania.

Familia Rex Deus a Casei de Savoy, care domnea în Lombardia, s-a asigurat că episcopii din regiunea lor susţineau cauza templieră, iar acei episcopi au emis o declaraţie care susţinea că nu au fost găsite probe incriminatoare împotriva ordi­nului.

În alte regiuni rezultatele au fost mai puţin favorabile şi s-au făcut condamnări. În Germania şi în Grecia rezul­tatele au fost mixte. Totuşi, în Franţa, agonia templierilor s-a continuat până în momentul în care a ajuns la finalul aprig, când Marele Maestru Templier Jacques de Molay şi Geoffroi de Charney au fost condamnaţi la o moarte lentă pe Isle des Javiaux, unde s-a pregătit un foc mocnit, fier­binte şi fără fum pentru a se asigura că agonia templie­rilor va fi prelungită cât mai mult posibil.

jaques-de-molay

Arderea lui Jaques de Molay, marele maestru al templierilor, pe Isle des Javiaux.

Atât Jacques de Molay, cât şi Geoffroi de Charney au fost arşi până când au murit. În momentul morţii, Jacques de Molay i-a bleste­mat pe Papa Clement al V-lea şi pe regele Philippe le Bel şi i-a somat să se prezinte în faţa Domnului în cer într-un an – şi în mod ciudat, atât regele blestemat, cât şi papa au ascultat chemarea profetică.

Suprimarea ordinului de către papă

Indiferent de gradul de adevăr sau falsitate al acuzaţiilor aduse membrilor, ordinul efectiv al cavalerilor templieri nu a fost niciodată condamnat pentru vreuna dintre ele.

Cu toate acestea, decizia de a suprima ordinul a fost anun­ţată în bula papală Vox in excelso, emisă la 22 martie 1312. Motivele suprimării au fost următoarele:

În plus, luând în considerare scandalul grav care a fost iscat de cele întreprinse împotriva ordinului, care nu par a fi fost verificate pe perioada existenţei ordinului… chiar dacă fraţii nu au fost acuzaţi… nici nu s-a emis vreo sentinţă judecătorească dar prin decizie şi decret apostolic, abolim ordinul templier menţionat anterior…

Şi îl interzicem pentru totdeauna… Oricine încalcă aceasta, va fi pasibil de excomunicare ipso facto.

Moşiile vaste ale ordinului, activele financiare şi celelalte posesiuni au fost aproape toate transferate ordinului rival al cavalerilor ospitalieri, care, cu mici excepţii, au creat regatele Castilia, Aragon, Portuglia şi Mallorca. În Franţa s-au autorizat deducerile în favoarea regelui Philippe pentru a acoperi întemniţarea şi interogarea cavalerilor ordinului; şi astfel templierii au fost determinaţi să plătească pentru propria încarcerare şi tortură.

Soarta comorii pe care regele Franţei a văzut-o în timpul şederii lui în Templul din Paris şi a sumelor consi­derabile pe care le văzuse transportate în templu atunci când Jacques de Molay şi alaiul lui de mari dimensiuni, cu care a venit de la La Rochelle cu puţin timp înainte de arestarea lui, este un mister ce încă dă naştere multor speculaţii.

Atunci când postelnicii regelui au prădat tem­plul, comoara dispăruse şi până când trupele au ajuns la La Rochelle, flota templieră de pe Atlantic, împreună cu cele 18 corăbii, care îi dusese pe Jacques de Molay şi suita lui din Cipru, dispăruse, iar destinaţia acesteia rămânea necunoscută!

Conform unei legende vechi care se pare că este confirmată de o tradiţie târzie francmasonă franceză, destinaţia unei mari părţi a comorii dispărute a fost Scoţia şi la aceasta trebuie să recurgem pentru a studia primele semne clare ale procesului transformator care a pre­schimbat breslele zidarilor medievali în francmasoneria speculativă.

Împlinirea blestemului

Legenda spune ca la execuţia ultimului rege al Franţei, în timpul revoluţiei franceze, un om a urcat pe eşafod, şi-a înmuiat mâinile in sângele regelui, le-a ridicat şi a strigat: Jacques de Molay, ai fost răzbunat!”